Mi-e dor să mă iubească și pe mine cineva (dacă ar fi și ceva pasiune ar fi și mai bine), să pot împărtăși și eu alături de cineva toate ale vieții. Chiar sunt atât de aiurea de nu mă vrea nimeni?
Am ieșit dint-o relație extrem de toxică acum câțiva ani. Rănile încă nu s-au vindecat, trauma psihică e mult mai persistentă și mai adâncă decât cea fizică. Cine nu știe să nu vorbească. Ani de zile după despărțire încă îmi tremura mâna când îmi semnaliza telefonul că am primit un mesaj, de frică să nu fiu luată la rost ”cine te caută? Amanții?” (întreba domnul țâfnos, el, cel care în cei aproape 20 de ani de conviețuire mă înșelase de îmi ieșise pe nas!). Însă toate au trecut, încet, dar au trecut și trebuie să recunosc aici și meritul unui bun prieten cu care, deși locuia la mii de kilometri distanță, țineam legătura telefonic (tehnologia asta!).
Mulți ani el mi-a fost sprijin și alinare! (ce mișto sună…), mi-a fost chiar și iubit, pentru că am fost îndrăgostită ca o nebună de el, însă numai la telefon. Pentru că, în patru ani cât ne-am amețit prin telefoane mobile rezistente la socuri apa si praf, nu ne-am întâlnit decât de vreo trei-patru ori, prin diverse colțuri ale lumii, în diverse cafenele și,,, atât. Însă și asta a trecut, încet și foarte greu, dar situația s-a ameliorat, supraviețuiesc! Încă vorbim la telefonul îmbrăcat în husa originala huawei p20 pro, mai rar, mai fără pasiune și, cel mai important, fără să mă mai doară neputința.
Însă tot singură, fără un suflet să mă iubească și pe mine (ok, știu, trebuia să-mi iau un câine, însă în nemernicia mea recunosc că mai speram și la altceva….).
Numai că, într-o seară, la o petrecere pe plajă apare el, wow. Călătorea, pe drumul Mătăsii spre India și a făcut popas la noi, pe țărmul Mării Negre, poate pentru un duș sau poate …. știe el mai bine de ce. Ne-am văzut, ne-am plăcut. Mișto tipul, blond, ochi albaștri, și cu vreo 15 ani mai tânăr. M-am gândit “ți-a venit și ție rândul”. Aiurea, n-a fost să fie nici de data asta. Încă vreo două, trei zile și flăcăul nostru pleacă mai departe, vorbim on line (din nou!).
©Alex Alemany
Ajunge la Istanbul, ce ar fi să mă duc și eu o fugă până acolo. Orașul e frumos și poate a doua oară e cu noroc. Cum știu ce vreau, hotărâtă ca de obicei, rezolvăm totul și petrecem două zile super faine, care s-au lăsat cu despărțiri lacrimogene, jurăminte eterne, viitoare tatuaje și tot tacâmul. Eu, acasă, el, la drum. Și a ținut atât de mult amorul ăsta nebun, până într-o seară când mi-a spus că și-a găsit o parteneră de drum, care e cam geloasă și care nu prea e de acord cu faptul că stă de vorbă cu mine. Așa că mă iubește el enorm, dar mă roagă să o lăsăm mai moale, să nu deranjăm fata. OK! Mi-am luat-o și de data asta! M-a sfâșiat, am plâns până nu mai puteam ține ochii deschiși, am slăbit câteva kilograme în câteva zile (astea e partea bună a poveștii), m-a sfâșiat. Și tocmai când mă adunam de pe jos, primesc vestea că povestea de amor nebun s-a terminat și că numai pe mine mă adoră, că a distrus ca un tâmpit tot, bucurându-se de lucruri ieftine și alte bla, bla-uri d-astea. Am plâns și mai tare și am zis că poate Dumnezeu mă încearcă, la așa amor nebun, trebuie să existe și o parte neagră.
Rupe-te așadar, soro, între pasiunea unei iubiri nebune, prinsă în declarații amețitoare, pe care atât de mult ți le doreai și lumea ta de femeie singură.
Și m-am rupt, m-am rupt de haosul unei iubiri incerte și fără viitor și m-am întors în lumea mea așa imperfectă cum e ea. Dar tot mă mai gândesc că poate am greșit alegând singurătatea…
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
