Un șofer de taxi newyorkez povestește:
“Am ajuns la adresă și am claxonat. După ce am așteptat câteva minute, claxonez din nou. Cum era ultima cursă din acea zi, mă gândeam să plec, dar în final am decis să merg și să bat la ușă.
– Doar un minut, a răspuns vocea unei persoane în vârstă. Puteam auzi ceva care era târâit pe podea.
După o lungă pauză, ușa s-a deschis. O femeie micuță de statură de vreo 90 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie cu imprimeu și o pălărie cu voaletă, semănând cu un personaj din anii ’40. Lângă ea se afla o valiză mică din plastic. Apartamentul părea nelocuit de mult, cu tot mobilierul acoperit cu cearșafuri. Nu era niciun ceas pe perete, niciun bibelou și nicio ustensilă pe rafturi. Într-un colț era o cutie de carton plină cu fotografii și sticlărie.
– Îmi puteți duce bagajul la mașină? mi-a spus. L-am dus apoi m-am întors s-o ajut. M-a luat de braț și am mers încet către mașină. Nu contenea să-mi mulțumească pentru bunătate.
– Dar n-am făcut nimic, încerc pur și simplu să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea să fie tratată mama mea.
– O, ești un băiat bun!
Când am urcat în mașină mi-a dat adresa și apoi m-a întrebat dacă putem trece prin centrul orașului.
– Nu e cel mai scurt drum, i-am spus.
– Nu mă deranjează, nu sunt presată de timp. Mă întorc la centrul de îngrijiri paliative.
Am privit-o în rretrovizoare. Ochii îi străluceau.
– Nu mai am familie, doctorul mi-a spus că nu mai am mult timp.
Am oprit discret aparatul de taxat.
– Pe unde ați dori să mergem?
Timp de două ore am traversat orașul. Mi-a arătat clădirea unde a a lucrat ca operatoare de ascensor. Am trecut prin cartierul unde a locuit împreună cu soțul ei ca tineri căsătoriți. Mi-a cerut să opresc în fața unui depozit de mobilă care fusese în tinerețea ei o sală de bal unde mergea să danseze. Uneori mă ruga să încetinesc prin fața unei clătiri anume sau în vreun colț și privea pierdută, fără o vorbă.
Soarele dispăruse după orizont când am auzit-o:
– Sunt obosită, aș vrea să mergem acum.
Am condus în tăcere la adresa pe care mi-a dat-o. Era un mic edificiu, ca o casă de convalescență. Două infirmiere au ieșit și au venit s-o preia. Erau foarte atente cu bătrâna doamnă. Se vedea că știau de venirea ei. I-am dus valiza până la ușă. Ea era deja în scaunul cu rotile.
– Cât vă datorez, m-a întrebat căutându-se în poșetă.
– Nimic.
– Dar trebuie să vă câștigați pâine.
– Voi avea alți pasageri.
Aproape fără să gândesc, am îmbrățișat-o și ea m-a strâns puternic.
– Ați oferit un mic moment de bucurie unei bătrâne. Vă mulțumesc.
I-am strâns mâna și am plecat. În urma mea, s-a auzit poarta închizându-se. Era sunetul unei vieți pe sfârșite. N-am mai luat niciun pasager. Am condus o vreme pierdut în gânduri, fără scop. Practic n-am mai vorbit tot restul serii. Ce s-ar fi întâmplat dacă această femeie ar fi avut de-a face cu un șofer nervos sau cu cineva fără răbdare, presat de timp. Și dacă eu aș fi refuzat să iau cursa sau să fi claxonat de câteva ori și apoi să fi plecat fără să mai aștept.
Suntem condiționați să gândim că viețile noastre se învârt în jurul marilor momente. Dar marile momente ne iau adesea prin surprindere. Când femeia aceea m-a strâns în brațe și mi-a spus că i-am făcut o bucurie, era posibil să cred că am fost adus pe lume doar pentru a-i oferi ultima călătorie. Nu cred că am făcut vreodată ceva mai important în toată viața mea.
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
