(recenzie de carte+interviu)
Există puține întrebări care taie viața în două, așa cum o face aceasta: să ai sau să nu ai copii? Este o întrebare care nu se răspunde niciodată pe deplin, ci se simte. Se strecoară în serile tăcute, în conversațiile cu prietene care devin mame, în fotografiile de botez de pe Instagram, în tăcerile lungi de la mesele de familie. Pentru unii, răspunsul e clar de la început — da, familia este sensul vieții, continuarea firească a firului existenței. Pentru alții, însă, răspunsul rămâne suspendat între rațiune și emoție, între biologie și libertate, între ce ni s-a spus că trebuie să vrem și ce simțim, de fapt.
Autoarea germană Verena Kleinmann, în cartea ei „Toți fac copii, eu am îndoieli“, scrie despre această ambivalență ca despre o formă de eliberare. Curajul ei constă tocmai în a spune public ceea ce multe femei gândesc în tăcere: nu toate ne dorim copii.
Și este în regulă. Societatea a fost construită pe o idee profund biologizantă: dacă poți da naștere, trebuie s-o faci. Ca și cum potențialul ar fi obligație. Dar ce se întâmplă cu cei care nu pot avea copii? Sau cu cei care pur și simplu nu simt chemarea? Ar fi ei mai puțin împliniți, mai puțin utili, mai puțin oameni? Este o întrebare care lovește în miezul unei logici care leagă sensul vieții de reproducere. Kleinmann o demontează elegant: calitatea de a fi părinte nu e o condiție a fericirii, ci doar o posibilă cale către ea.
Presiunea socială rămâne însă reală, chiar și în societățile moderne. „Când faci un copil?” devine un fel de mic ritual al controlului, o curiozitate care ascunde o judecată. Dacă răspunzi „nu știu” sau „nu vreau”, ești privit ca o anomalie. În spatele acestei indecizii se află adesea luciditate, nu egoism. Dorința de a nu aduce un copil într-o lume care se clatină. Sau, pur și simplu, nevoia de a-ți aparține ție însăți, măcar o vreme.
Kleinmann observă un paradox: în timp ce femeile câștigă libertate, sunt tot mai presate să se întoarcă la rolurile tradiționale. Uneori chiar de propriii parteneri. Într-o lume în care femeile tinere devin tot mai progresiste, iar bărbații tot mai conservatori, cuplul devine un câmp de tensiuni între visul de libertate și frica de schimbare.
Tehnologia ne-a adus iluzia controlului: social freezing, fertilitate amânată, maternități târzii. Dar poate că, în loc să ne elibereze, toate acestea ne împing mai adânc în incertitudine. Kleinmann recunoaște: „M-am gândit să-mi congelez ovulele, dar n-am făcut-o. Nu regret.” Pentru multe femei, decizia de a nu decide devine în sine o formă de alegere. O formă de pace. A trăi fără copii nu înseamnă a trăi fără iubire. Înseamnă doar a o orienta altfel — către prieteni, parteneri, lume. „Trebuie doar să învățăm să ne construim alte forme de legătură”, spune ea. Poate că această redefinire a „familiei” — nu prin sânge, ci prin alegere — este cea mai modernă formă de umanitate.
Cei fără copii aud adesea fraza „vei regreta mai târziu”. Dar studiile contrazic clișeul. Singurătatea la bătrânețe nu ține de copii, ci de conexiune, educație și autonomie. Poți fi singur într-o casă plină de nepoți sau profund conectat într-o rețea de prieteni și comunități. Verena Kleinmann crede că fiecare viață pe care o alegem va aduce și lipsuri, și bucurii. În oricare dintre ele, vom pierde ceva și vom câștiga altceva. „Am învățat să fac pace cu lipsa clarității”, spune ea. „Ambivalența face parte din viață. Ideea că nu există un corect sau un greșit absolut e eliberatoare.”
A trăi în ambivalență e un act de curaj. Să spui: „Nu știu dacă vreau copii” într-o lume care cere certitudini e o formă de libertate autentică. Întrebarea „să ai sau nu copii?” nu are un răspuns definitiv. Adevăratul sens e tocmai acela de a-ți trăi viața — cu sau fără urmași — în deplină conștiință, nu din frică, nu din rușine, nu pentru că „așa se face”. A avea copii nu e un test al iubirii, iar a nu-i avea nu e un eșec. Este doar o altă formă de a fi viu.
Pe Adrian Șoaită îl găsiți aici.
Citiţi şi
Educație sexuală pentru adulți: prima experiență de dragoste
Ce a ajuns să mai însemne iubirea?
Mina Loy o întâlnește pe Nora Ephron – un dialog imaginar
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
