Am preluat cu acordul autorului această cronică de film semnată de Bogdan Bucur, apărută pe pagina sa de socializare.
“Am văzut, acum câteva zile, filmul Nuremberg (2025) și nu am găsit inspirația sau cadrul adecvat pentru a-l comenta până acum. Acum i-am găsit, însă, sensul, pe care îl dezvolt în continuare.
Am impresia sau poate doar iluzia că filmul rulează în cinematografe, tocmai în această perioadă, pentru ca magistrații din România să aibă imboldul să mediteze asupra ceea ce ar trebui să fie, într-o accepțiune nemuritoare, un judecător sau un procuror. Mă refer, desigur, la Justice Robert H. Jackson.
Robert H. Jackson este una dintre figurile rare care dovedesc că justiția nu este un simplu produs al automatismelor instituționale de formare universitară sau de evoluție profesională, ci rezultatul unei conștiințe morale și al unui caracter inteligent.
Deși nu a absolvit o facultate de drept în sens formal, Robert H. Jackson a devenit membru al Curții Supreme a Statelor Unite, iar America l-a numit, fără ezitare, Justice. Nu ca titlu decorativ, ci ca recunoaștere a faptului că întruchipează, în absolut, ideea de justiție. În tradiția americană, judecătorii Curții Supreme nu sunt doar tehnicieni ai interpretării legii. Ei sunt chemați să fie înalte repere morale, interpreți ai spiritului constituției, nu doar ai literei ei.
1945
Momentul de maximă statură istorică pentru Justice Robert H. Jackson rămâne rolul de procuror-șef al Statelor Unite la Tribunalul de la Nürnberg. Acolo, Justice Jackson a făcut ceva fără precedent: a transformat dreptatea în limbaj universal, demonstrând că nici puterea, nici statul, nici războiul nu pot suspenda răspunderea morală. Celebrul său principiu – că legile pe care le aplicăm învinșilor trebuie să fie valabile și pentru noi înșine (în calitate de învingători) – rămâne una dintre cele mai înalte lecții de justiție din secolul XX.
Justice Robert H. Jackson a arătat că a fi un om drept poate preceda și depăși formarea juridică formală. Legea se poate învăța, dar dreptatea se asumă. Iar la Nürnberg, în fața istoriei, Justice Jackson nu a pledat doar un dosar: a pledat pentru ideea că civilizația însăși are dreptul să se apere prin drept.
În acest sens profund, titlul de Justice (judecător) nu a fost pentru el o funcție, ci o descriere exactă a ceea ce era.
La Nürnberg, Justice Jackson nu a căutat răzbunarea, ci răspunderea. Nu a instrumentalizat dreptul, ci l-a ridicat la rang de limbaj universal. A înțeles – și ne-a arătat – că legea fără conștiință este tehnică, iar conștiința fără lege este neputincioasă. Justiția adevărată începe abia acolo unde cele două se întâlnesc.
Poate acesta este sensul real al filmului astăzi: nu o lecție despre trecut, ci una despre prezent. Despre diferența dintre a aplica legea și a face dreptate în accepțiune morală. Despre faptul că poți avea robe, instanțe, proceduri civile și penale, salarii uriașe și pensii speciale astronomice, și totuși să nu ai justiție. Este ceea ce se întâmplă în România. De aceea, Nuremberg (2025) este excepțional de important și de actual. Mai ales în contextul discuțiilor din societatea românească despre justiția capturată.
Filmul nu este, în fond, doar despre naziști. Calapsul Germaniei naziste după cel de-Al Doilea Război Mondial este pretextul istoric. Filmul este despre responsabilitatea morală și politică în momentele de colaps istoric. Iar această lecție devine limpede pentru umanitate și contemporaneitate, în câteva secvențe esențiale, pe care le comentez succint în continuare, fără a povesti, desigur, filmul.
În primul rând, dialogul nocturn dintre Justice Jackson și medicul psihiatru american însărcinat cu evaluarea sănătății mintale a liderilor naziști care urmau să fie judecați. Discuția are loc pe stadionul din Nürnberg, distrus de bombardamente, exact locul unde Hitler proclamase, cu ani înainte, retragerea drepturilor civile și sociale ale evreilor. Este o scenă despre importanța juridică a legilor strâmbe și despre continuitatea răului: același spațiu, aceeași arhitectură, dar două momente istorice opuse (începutul și sfârșitul celui de-Al Trilea Reich). Acolo unde demagogia a suspendat drepturile, justiția încearcă să le restaureze. Întrebarea nerostită este devastatoare: cine oprește abuzul atunci când legea este capturată? Vă invit să răspundeți la această întrebare.
În al doilea rând, relatarea lui Göring despre München și puciul din berărie (tentativa eșuată de lovitură de stat din 1923). Momentul în care Hitler vorbește despre Make Germany Great Again (ca să parafrazez un dicton devenit celebru), despre umilirea Germaniei, despre francezii care se îmbuibă în timp ce poporul german trăiește în sărăcie. Contextul este crucial: o Germanie învinsă, sărăcită, frustrată. Hitler nu inventează resentimentul, dar îl canalizează politic. Iar întrebarea pe care Göring o adresează medicului psihiatru american traversează secolul și ajunge intactă până la noi: cine nu l-ar fi urmat pe Hitler la începutul anilor 1920? Vă invit să meditați și să răspundeți. În film, întrebat în mod direct, medicul american nu poate oferi niciun răspuns și cade pe gânduri.
În al treilea rând, filmul oferă o lecție incomodă pe care istoria o oferă rar și pe care preferăm să o ignorăm. Există situații în care nemernicii pot avea dreptate punctual în istorie: de pildă, Hitler avea dreptate în legătură cu refuzul dreptului la autodeterminare pentru germanii din alte teritorii. Stalin, de asemenea, într-un alt context istoric, avea dreptate în reproșurile adresate României privind tratamentul minorităților naționale. Dar a avea dreptate într-un punct, nu legitimează un regim criminal. Uneori este infinit mai sănătos să greșești într-un regim democratic, chiar imperfect și corupt, decât să ai dreptate într-o dictatură care pare sănătoasă și eficientă, dar este sau poate deveni structural criminală.
În al patrulea rând, filmul ridică frontal problema manipulării frustrărilor legitime. În momente de răscruce, nemulțumirile reale ale oamenilor pot fi transformate în combustibil politic. Când instituțiile cedează, când magistrații se văd funcționari neputincioși și pofticioși de înavuțire, iar nu gardieni ai valorilor civice, istoria nu se repetă mecanic, dar rimează periculos.
În al cincilea rând, dialogul dintre Justice Jackson și papa de la Roma: o scenă extrem de incomodă, care scoate la lumină complicitățile, tăcerile și vinovățiile instituționale atunci când trebuie să trăiești cu un monstru precum Germania nazistă la graniță. Filmul deschide aici o discuție etică profundă: există momente în istorie când ești obligat să colaborezi strategic cu răul absolut. Întrebarea nu este dacă o faci, ci cum o faci fără să te contaminezi. Sau și mai abrupt: se poate să colaborezi strategic cu răul absolut fără să te contaminezi ideologic? Finlanda răspunde pozitiv la această întrebare.
Doar o națiune sănătoasă moral și politic poate traversa o situație-limită fără a se prăbuși etic și instituțional. Asemenea României, Finlanda a colaborat militar cu Germania nazistă, căci nu avea alternativă în contextul anului 1940, dar nu a comis atrocități antisemite. România antonesciană a pierdut lamentabil acest pariu. Germania nazistă a cerut României exact ceea ce a cerut și Finlandei. România a dat curs solicitărilor antisemite, care, trist, veneau și din straturile adânci ale propriei noastre societăți. Finlanda, nu. Bulgaria, de asemenea, a fost mai aproape de Finlanda decât de România, din acest punct de vedere.
În situații-limită ale istoriei, uneori ești silit să te aliezi cu diavolul. Felul în care se desfășoară acea alianță ține exclusiv de sănătatea morală și politică – deci instituțională – a fiecărei țări. Aceasta cred că este lecția pentru viitor la care ne invită filmul să medităm.
De aceea, Nuremberg nu este un film despre trecut. Este de fapt o oglindă a prezentului.
Vă recomand să-l vedeți. Și mai apoi să recitiți Faust de Goethe sau să vedeți versiunea lirică a lui Charles Gounod, montată la Opera Națională București. Pentru că pactele cu diavolul nu sunt niciodată doar literatură. Uneori sunt politică pură sau viață reală.”
Guest post by Bogdan Bucur
Bogdan Bucur este lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București. Este licențiat în Științe politice (SNSPA) și Drept (Universitatea din București). A absolvit programul masteral de Istoria ideilor și mentalităților (Facultatea de Istorie, Universitatea din București) și este doctor în Sociologie (Universitatea din București). Este autorul cărților Sociologia proastei guvernări în România interbelică (pentru care a fost distins de Academia Română cu prestigiosul premiu „Dimitrie Gusti”) și Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri (bestseller în România și Republica Moldova, pentru care a fost distins de președintele Klaus Iohannis cu Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri”.
Citiţi şi
Nu te preocupa, țară, ești frumoasă azi
„Dispariția lui Josef Mengele”, din 6 martie în cinema
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
