Sunt o persoană simţitoare prin esenţă. Aşa, şi? Ăsta nu e clubul “AA” sau al altor dependenţe. Dar, puțintică răbdare: simţitoare nu înseamnă natura “simţitoare” pe care o avea “Crăcănel”, înseamnă că dincolo de orice constante sau variabile ale vieţii, eu caut întotdeauna senzaţia. Nu, nu senzaţia de a sări în gol cu paraşuta (deşi mă tentează şi asta), ci senzaţia din viaţa de zi cu zi. Dincolo de aparentul banal din vieţile noastre, fiecare eveniment este încărcat cu o semnificaţie şi, zic eu, şi cu o senzaţie.
De la senzaţia că mi s-au tăiat picioarele după ce m-au alergat câinii pe o străduţă la 6 dimineaţa în drum spre birou şi continuând cu senzaţia că aşa ceva nu voi mai simţi niciodată decât pentru cel care mi-a spus tăios “s-a terminat”; de la senzaţia că o să mă snopească ai mei în bătaie dacă găsesc lucrarea de matematică la care am luat 5 în clasa a IV a (şi pe care o mutam zilnic de sub salteaua canapelei ca să nu o găsească mama “la curăţenie”) şi până la senzaţia că “nu sunt chiar ultima găină din gostat” pe care o simţeam în timp ce o sală întreagă îmi asculta cu atenţie întrebările la un workshop cu specialişti din altă industrie; a mai fost şi senzaţia că îmi vine să îl plesnesc pe şef peste ochelarii ăia de complexat pentru că iar se ia de echipă, în loc să îi ia apărarea, şi senzaţia că mă aflu dintr-odată la Paris, pe vremea lui Louis XIV, doar de la un parfum discret pe care l-am simţit coborând pe scara blocului în adolescenţă… sau repetata senzaţie că numai un zeu extrem de trist a putut zămisli “Balada”…
Senzaţiile apar în cele mai felurite şi uneori incomode situaţii: de la frigul de pe şira spinării din dimineţile de iarnă când m-am îmbrăcat cu un sacou verde, subţire ca de vară, că poate aşa se încălzeşte un pic afară, până la senzaţia că poziţia pe care o încercăm acum este dintr-un film pentru adulţi pe care eu sigur nu l-am văzut, deci el sigur l-a văzut.
Toate bune şi frumoase la prima vedere, însă apare o problemă: ce se întâmplă când senzaţia şi analiza se ceartă în mod constant?
Păi, despicatul firului în patru este ceva de care nu o să scap în veci. Când mi-era lumea mai dragă şi voiam, ca toţi adolescenţii, să îmi mai pun un pahar de Muscat Otonel, începeam să mă întreb ce o să creadă gaşca prietenului meu despre acest al treilea sau al patrulea pahar – şi uite aşa, adio senzaţie… Când simţeam că am o idee extraordinară despre cum să rezolv o problemă şi să fac rost de extra-timp pentru toată echipa de la birou, începeam să mă întreb cât de idioată mă va crede şeful dacă deschid gura cu o astfel de idee… Când mă gândesc la toată liniştea pe care mi-ar aduce-o în unele zile o astfel de decizie, mă opresc şi mă întreb ce o să creadă toţi cunoscuţii mei când or să audă că am divorţat?
Da, astea s-ar putea să fie de la prea puţină încredere în propria persoană, cum zicea cineva, însă analizele vin şi după ce se întâmplă anumite lucruri, nu doar înaintea şi uneori contra lor… ce o să zică bona când o să vadă firele alea de păr de pe gresia de la baie, că am uitat să le adun cu mătura?
Ce a fost în capul meu de am aplicat “tough love” cu colega mea de la Marketing care suferă deja de depresie profesională de câteva luni?
Dacă ar fi să “adaptez” un fragment literar pentru a ilustra antiteza “senzaţie – analiză”, probabil că ar fi acesta: “Mă plimb veşnic între două prăpăstii (…) … Veşnic, veşnic! Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu. Şi la fiecare poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor, la fiece poticnire! Şi aşa a fost totdeauna (…) Dar drumul vieţii e plin de răscruci, şi la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, şi niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă şi m-am întors, şi nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers”.
Norocul meu că nu am voie să fac asta, pentru că aş fi crucificată de adoratorii literaturii lui Rebreanu. Ei bine, în lupta asta permanentă din capul meu, merg pe principiul “o dată ai lor, o dată ai noştri”, iar alteori pe principiul “totul sau nimic”. “O dată ai lor” – las să mai câştige şi analiza, “o dată ai noştri” – câştigă detaşat draga de ea, senzaţia … “Totul sau nimic” – analiza din capul meu poate să urle până poimâine, totul poate părea contra raţiunii, însă pentru senzaţia aceea, care va dura poate doar câteva fracţiuni de secundă şi care apoi mă va costa multă durere, las intuiţia să decidă!
Cu cei care nu (prea) simt nimic mi-e greu … ei nu mă înţeleg, eu nu îi înţeleg şi atunci avem doar bariere de comunicare când ocazional ne întâlnim … Îi găsesc fascinanţi şi demni de dispreţ, uneori în acelaşi timp … Îi dispreţuiesc pentru că nu poţi să treci prin viaţă fără să simţi; însă cel mai mult mă enervează pentru că NU ŞTIU CE PIERD… Încerc să le arăt “cealaltă parte”, să îi atrag acolo: viaţă este tremur, transpiraţie, teamă, inspiraţie, înveselire, iubire, disperare, deznădeje, dorinţă, lumină, lacrimă, literatură şi mult, mult mai mult decât o “analiză la rece”, ca o balanţă contabilă …
Simţirea este cea care mi-a oferit şi încă îmi oferă toate acele senzaţii pe care, doar dacă nu mă senilizez, le voi retrăi prin amintiri la bătrâneţe: “Te iubesc” spus de tatăl meu, primul plânset al fiului meu, ochii plini de recunoştinţă ai mamei mele, fiorul MUZICII – cel mai bun prieten de când mă ştiu, mândria colegilor mei, nebunia prietenelor mele petrecăreţe, încrederea familiei în mine, loialitatea faţă de soţul meu … toate, toate, îmi fac viaţa altfel prin atotputernica simţire şi minunata sa unealta, senzaţia!
Aşadar, un îndemn: să simţim enorm şi să vedem monstruos, aşa cum zicea nenea Iancu, dându-ne şi azi motive de “senzaţie”. 🙂
Citiţi şi
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
