Zâmbesc cu ironie și tristețe când văd câtă ură se toarnă după moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Prezența publică și persoana politică a acestuia constat că s-a reprodus astăzi în spațiul public prin diverși intelectuali, jurnaliști, profesori care fac apologia urii.
Se pare că cel care seamănă ură primește și mai multă ură. Aceasta este ironia postumă care îmbracă astăzi personajul Corneliu Vadim Tudor. Mă mărginesc doar să constat acest lucru și să subliniez că există o diferență între omul de cultură și omul politic. Dacă spun acest lucru nu înseamnă ca sunt comunist sau naționalist cum s-ar grăbi unii să acuze. Doar constat că istoria noastră este destul de fracturată și nu mai are nevoie de răzmeriță inutilă și injecții de ură post-mortem. Doar timpul va arăta cine va supraviețui istoriei, poetul sau omul politic. Lasați-mă în schimb să vă povestesc o întâmplare scurtă petrecută mai demult la Miercurea Ciuc, cu un ungur simpatic care îmi este amic și astăzi.
Era petrecerea de Revelion undeva prin anul întâi sau doi de facultate, nu mai știu exact, și prin aburii de alcool și euforie s-a iscat o dezbatere politică de zile mari între mine și amicul nebun după gulaș. După vreo oră de dezbateri crunte, lipsite de grotesc sau inutilitate, îmi spune răspicat că România va fi mai bine după moartea lui Vadim. Eram cam trist când mă gândeam că un tânăr ca mine de 20-21 de ani se gândea la moarte ca soluție de epurare a răului în societate. Nu cred că e o dovadă de sănătate mentală să dorești moartea cuiva în speranța că va fi mai bine. În fine! Timpul trece și vinul curge!
Deodată se aude în boxe melodia ”Domnișoară, domnișoară” cântată de trupa Savoy. Ungurul meu cuprins brusc de o beatitudine adâncă începe să danseze cu paharul de vin în mână urlând în urecehea mea, proaspăt sensibilizată de moarte în preajma Revelionului, că melodia asta este preferata lui și nu se poate abține să nu danseze. Și-a invitat domnișoara la dans și a continuat să se înfrupte din melodia sa sibilinică. L-am lăsat în pace. Ce era să fac?
După ce amorul muzical s-a consumat în vaporii de vin și voie bună, spun următoarele:
– Pariu pe 50 de lei că nu știi cine a scris versurile melodiei ”Domnișoară, domnișoară”!
– Știam… știu… Facem… Câte variante?
– Trei variante.
– Bine… Mircea Dinescu este sigur!
– Mai încearcă.
– Adrian Păunescu… este stilul lui inconfundabil!
– Nu e nici Păunescu.
– Nu se poate! Să nu-mi spui că le-a scris Nichita Stănescu la tinerețe.
– Nu, măi, gulaș nebun ce ești, le-a scris prietenul tău Vadim!
Citiţi şi
Țara în care hoții și proștii ne omoară între ei
Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – o iubire irepetabilă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
