A fost odată… în San Fernando Vally – Licorice Pizza

Licorice Pizza te lasă într-o dulce uimire paradoxală fiind un film care se desfășoară sub capcanele unui romantism (bine infuzat cu vintage), dar cu o mare claritate. Al nouălea lungmetraj semnat de Paul Thomas Anderson este de o simplitate dezarmantă, un ecou voalat al propriei tinereți. Titlul, fără un sens ascuns căutat, face referire la un lanț de magazine de dsicuri din California, locul în care a crescut cineastul. În 25 de ani de carieră, acest autor important al cinematografiei americane nu a încetat niciodată să se diversifice și să iasă din zona sa de confort. De la Phantom Thread,  a trecut lejer la o nouă colaborare cu Adam Sandler pentru un show de stand-up comedy, Paul Thomas Anderson tinde să sfideze constant așteptările cu privire la creația sa. De astă-dată, ne spune povestea a doi adolescenți -Alana Kane (Alana Haim) și Gary Valentine (Cooper Hoffman)- , care cresc, se pierd și se îndrăgostesc în Valea San Fernando, în 1973. Într-un cadru intim, prezintă două prezențe necunoscute publicului larg, Cooper Hoffman, fiul regretatului Phillip Seymour Hoffman și Alana Haim, cântăreață și muziciană a grupului Haim (un trio format împreună cu surorile sale, Danielle și Este). Aceștia dau peste actori mai experimentați precum Sean Penn, Bradley Cooper (într-un rol oferit inițial lui Leonardo DiCaprio), Benny Safdie și chiar John C. Reilly (la douăzeci și doi de ani după Magnolia).

În egală măsură, film pentru adolescenți, comedie romantică nuanțată de cruzime și melancolie, introspecție distanțată, Licorice Pizza este un pic din toate acestea.O lungă secvență inaugurală, în care cei doi eroi se întâlnesc, este suficientă pentru a da tonul și a marca atmosfera peliculei. Camera se învârte în jurul lor, surprinzând detaliile (cum se caută sau se evită cei doi eroi). Paul Thomas Anderson desenează acest proiect cinematografic, surprinzând un moment prezent clar și precis definit, lăsând în același timp să apară ezitări și contradicții multiple, pentru a-i conferi o unicitate care să-l facă pe cât de universal, pe atât de atemporal. Fără precedent în cinematografia sa, cineastul manifestă iubirea față de personajele de pe ecran, acum scăpate de orice distanță, determinându-ne să le împărtășim frontal chinurile și sentimentele în perpetuă evoluție, de parcă le-ar face să apară într-un spațiu ăn care am fi și noi martori. De remarcat este și faptul că Paul Thomas Anderson oficiază, pentru a doua oară, rolul de operator-șef, având mai multă influență și control asupra muncii sale. Așadar, impresia timpului real nu durează, deoarece autorul va favoriza (ulterior) elipsele și cuvintele nerostite, demonstrând o magistrală artă a sugestiei, a implicitului. Gesturile și atențiile mărunte transmit mai mult sens decât cuvintele mari: un genunchi care se lovește de altul, o mână șovăitoare, o privire către o parte de piele descoperită. Regăsim din plin un amestec de instincte, imediat reprimate, și impulsuri magnifice de autenticitate, o căutare a senzațiilor trecătoare, a momentelor. Nu există nicio demonstrație sau revărsare de sentimente, chiar dacă intensitatea trăirilor este palpabilă, de parcă s-ar derula o poveste de dragoste interiorizată, cei doi fiind (parcă) incapabili să se exprime. Secvențele telefonice, punctate de tăceri („de vorbă” )sau absența răspunsurilor, pe lângă faptul că deturnează clișeul potențialei hărțuiri, reflectă această ambivalență, amestecând blândețea, stângăcia, dar și durerea și cruzimea. Într-un alt registru, cu un ecou mai actual, o mână pe fese urmată de privirea pe jumătate obosită, pe jumătate dezgustată a victimei, evidențiind atotputernicia bărbatului, plină de o mie de discursuri expansive; în zece secunde Paul Thomas Anderson spune ceea ce alți cineaști lovesc dureros în nouăzeci de minute.

Cu o delicatețe prețioasă, Licorice Pizza impune o figură estetică și vizuală, cea a unei curse fără suflare, un adevărat laitmotiv grafic, transcris printr-o mișcare repetată și fascinantă, urmărirea laterală. Alana și Gary se caută unul pe celălalt, fug unul de celălalt, aleargă constant, dar niciodată în aceeași direcție sau în același ritm. Cineastul construiește o bulă în jurul lor, își înscrie povestea de dragoste între vis – aproape deconectat de realitate – și testarea realităților lor respective, duse la deschiderea către restul lumii, cea a adulților care îi înconjoară de aproape sau de departe. Diferența clară de vârstă dintre adolescent și tânără se traduce în călătorii individuale la antipozi și cu curbe inversate. Scenariul bine pus în pagină ajută prezentarea unor personaje complexe: Gary, un actor de succes, un om de afaceri inteligent și oportunist, apare sigur de sine, în afara sferei intime, în timp ce Alana, mai melancolică, se zbate între interogațiile despre viitorul ei profesional, ideologic și atracțiile sentimentale. Avem de-a face cu un conflict între sinele interior și poziția în societate.

Când stă pe un trotuar, îi privește pe băieți angajându-se în mici jocuri bărbătești, observând că este doar o fată într-un mediu predominant masculin; tăcerea ei nu-i ascunde întrebările. Mereu aflată între presiunea socială și familială tangibilă (și surorile și părinții ei adevărați acționează în film și își păstrează prenumele), ea deschide poarta lungmetrajului spre alte aspirații tematice, precum căutarea identității, cucerirea și afirmarea sinelui, dar și teama de a se abandona altuia (din frica de a nu fi anihilată).Instrumentul seducției (o colaborare profesională) se dovedește a fi la fel de mult o capcană, cât și un mod de a disimula atracția pe care o simt unul pentru celălalt, chiar dacă înseamnă să rănească, să îi facă pe oameni geloși, să provoace durere. Evident, este o paradă care pare să fie modelată după reguli sociale și maschează dragostea adevărată într-o formă de strategie războinică. Într-un fel, într-un mod mai lejer, regizorul reînnoiește o idee din Phantom Thread: nevoia de subterfugiu pentru a intensifica, consolida, trăi emoțiile. Ca un reflux, firul iubirii nu este niciodată tăiat, dincolo de luptele interioare, simțim acest gând care se întoarce de la unul la altul.

Treptat, Paul Thomas Anderson străpunge bula sa (invizibilă) din jurul eroilor săi, în timpul unei a doua reprize marcate de iruperea succesivă a unor roluri secundare colorate, aducând la viață figuri emblematice ale vremii și ecouri directe ale evenimentelor actuale (șocul petrolului din 1973). Bunăoară, Sean Penn joacă rolul unui actor alcoolic pe nume Jack Holden (o presupusă variantă a lui William Holden), iar Bradley Cooper interpretează rolul lui Jon Peters, viitorul producător al versiunii din 1976 a filmului A Star Is Born, cu Barbra Streisand (al cărei partener era). Aceste trei segmente din narațiune inspiră un val de senzații diverse, de la dinamita comică a unui Cooper reimaginat ca un seducător violent, detestabil, impulsiv și paradoxal irezistibil, până la tandrețea pură, caracteristică părții lui Wachs, care se ciocnește de obiceiurile sale schimbătoare. Aceste chipuri familiare, toate angajate corespunzător, scot la iveală cu mai multă strălucire cele două revelații formidabile care constituie cuplul principal. Două corpuri, departe de standardele de frumusețe în vigoare, sublimate de la început până la sfârșit în fața camerei unui fin cineast, etalându-și frumusețea cu dovezi copleșitoare. Puși în slujba unei emoții amețitoare, cei doi tineri interpreți sunt de un devotament total și de-o sfâșietoare sinceritate; în pofida durerii pe care o traversează, rămân luminoși, hotărâți și optimiști. În spatele acestui potop inseparabil de anecdote reale, personaje fictive sau adevărate, filmul este – mai degrabă – portretul ascuns și fantezist al autorului său, decât transcrierea unei epoci apuse, revăzute cu luciditate și melancolie, resentimente și afecțiune în egală măsură. Importanța acordată tăcerii se potrivește surprinzător de bine cu o coloană sonoră formidabilă, care mixează compoziții ale unor autori precum Jonny Greenwood și șlagărele anilor șaptezeci. Dar și fără acești markeri temporali, de tonomat ușor nostalgic, memoria emite vectori de emoții atât prin utilizarea lor în context, cât și prin ceea ce pot inspira ei în mod natural.

Această subtilă poveste cinematografică creează o senzație rară, aceea de a ne face să traversăm ecranul pentru a ne absorbi în inima sentimentelor eroilor săi, pentru a ne lega și mai bine de călătoriile lor. Celebra bulă construită în jurul lor devine un «spațiu-timp » în care ne-am dori să trăim mult timp pentru a trăi la infinit prima iubire. Deopotrivă amplu și intim, Licorice Pizza devine instantaneu o poveste de dragoste singulară și de neuitat.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici.

Regia: Paul Thomas Anderson

Scenariul: Paul Thomas Anderson

Imaginea: Michael Bauman și Paul Thomas Anderson

Montajul: Andy Jurgensen

Decorurile: Ryan Watson

Muzica: Jonny Greenwood

Distribuția:

Alana Haim –  Alana Kane

Cooper Hoffman –  Gary Valentine

Sean Penn –  Jack Holden

Tom Waits –  Rex Blau

Bradley Cooper –  Jon Peters

Benny Safdie –  Joel Wachs

Skyler Gisondo –  Lance

Mary Elizabeth Ellis –  Momma Anita

Durata: 134 min.



Citiţi şi

Între timp

House of Gucci

O tragedie umană în clarobscur – Nightmare Alley

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro