În 1928, după divorț, Agatha Christie a plecat singură la Bagdad. Voia să vadă vestigiile antice descoperite la Ur – mormintele regale sumeriene, descoperiri fundamentale pentru istoria Mesopotamiei. Avea să revină în Irak în 1930, la invitația soților Woolley — Leonard Woolley, arheologul britanic care conducea săpăturile de la Ur (1920-1930), și soția sa, Katharine, organizatoarea strictă și influentă a șantierului — o revenire care avea să-i schimbe definitiv viața. Atunci și acolo îl va cunoaște pe tânărul Max Mallowan cu care se va căsători în 11 septembrie, cu patru zile înainte de a împlini 40 de ani.
*
Ca să înțelegem mai bine aceste călătorii în țări îndepărtate, trebuie să mai spunem câteva lucruri. Agatha este amintită adesea ca întruchiparea celui mai iubit personaj al ei, domnișoara Marple, o femeie în vârstă, provincială. În realitate, Agatha Christie, aventuroasă și mereu pe drumuri, a fost exact opusul.
Un tren, un vapor pe Nil, un avion… Agatha Christie iubea să-și plaseze poveștile despre moarte în mișcare. Și ea însăși iubea viața trăită din mers. „Viața de călătorie are esența unui vis”, scria în autobiografia ei din 1976. „Ești tu însuți, dar un alt tu.” Explozia călătoriilor din secolul XX a fost esențială pentru viața și opera ei.
Mulți o asociază pe Christie cu Devon și, mai ales, cu orașul ei natal, Torquay, de pe coasta de sud a Angliei. Dar această imagine a unei doamne englezoaice statice a fost, în mare măsură, un artificiu de marketing al editorilor ei, menit să atragă în special publicul american. În realitate, Agatha provenea dintr-o familie de mari călători.
Tatăl ei se născuse la New York și s-a stabilit la Torquay abia după ce s-a căsătorit cu o englezoaică (mama Agathei). Acolo, a risipit averea familiei. Când Christie era adolescentă, lipsa banilor a însemnat că nu a putut „debuta” în societate la New York, așa cum făcuse sora ei mai mare. A avut parte de un debut mult mai modest, călătorind cu mama ei în Egipt, în comunitatea britanică de expatriați.
La Cairo, adolescenta de 17 ani dansa la baluri, cinci seri pe săptămână, cu ofițeri din garnizoana britanică. Mama ei se aștepta să se căsătorească cu un bărbat bogat, însă Agatha părea să aibă o atracție, aproape perversă, pentru emoție și risc.
În 1912, s-a îndrăgostit de un tânăr care venea să o curteze pe motocicletă. Christie iubea viteza și chiar zburase 5 minute cu avionul la un miting aviatic – „cinci minute de extaz”. Tânărul cu motocicleta, Archibald Christie, se pregătea să devină pilot și avea să servească în Royal Flying Corps în timpul Primului Război Mondial. Izbucnește războiul, lucrurile se precipită, și cei doi se căsătoresc în ajunul Crăciunului din 1914, într-o permisie.
1921
În 1922, Archie a primit un post care presupunea o călătorie în jurul globului, pentru a vizita avanposturile Imperiului Britanic în pregătirea unui târg comercial la Londra. Agatha l-a însoțit folosind călătoria ca sursă de inspirație. „Uneltele meseriei mele vin cu mine”, spunea într-un interviu pentru un ziar — „mașina de scris, caietele și grămezi întregi de hârtie”.
Vaporul cu care au călătorit avea să apară în romanul ei din 1924, „Omul în costum maro”. Era epoca de aur a marilor pacheboturi, când navele de război erau transformate în vase cu scopuri pașnice. În Africa de Sud, Christie a învățat să facă surf. I-a plăcut enorm. În Hawaii, a făcut atât de mult surf încât și-a accidentat umărul.
Agatha Christie la Waikiki Beach, Hawaii, circa 1922. Agatha a fost una dintre primii surferi din Marea Britanie și se crede că și prima femeie occidentală care s-a ridicat pe o placă de surf. În această imagine, pozează cu o placă împrumutată de la un surfer pe nume Fred. Împărtășind același nume ca tatăl ei Frederick Alvah Miller, care a murit când ea avea zece ani, gestul a însemnat mult pentru ea. Agatha despre surfing: „O, a fost raiul! Nimic nu se compară cu năvala prin apă la ceea ce ți se pare o viteză de aproximativ 200 mile pe oră. Este una dintre cele mai perfecte plăceri fizice pe care le-am cunoscut.” sursa: Museum of British Surfing
Înapoi în Anglia, căsnicia dintre Archie și Agatha a devenit tot mai lipsită de viață până când soțul ei, Archibald, i-a cerut divorțul.
Ea s-a răzbunat cum a știut mai bine, iar misterul creat atunci a ținut Anglia cu sufletul la gură timp de 11 zile. Povestea o puteți reciti aici. Am închis paranteza. 🙂
*
Max avea 26 de ani și lucra ca asistentul lui Leonard Woolley la săpăturile arheologice din Ur. Tânăr, fermecător, pasionat de civilizații îngropate de patru mii de ani. Însărcinat să le arate situl vizitatorilor, el a condus-o pe Agatha vorbind cu un entuziasm care făcea imperii moarte să pară vii.
Au vorbit îndelung. Despre arheologie. Literatură. Istorie. Despre magia stranie a locurilor în care oamenii trăiseră și muriseră înainte ca scrisul să existe. Agatha era fascinată de munca lui. Max era captivat de inteligența ei, de spiritul ei, de mintea care putea construi crime la fel de elaborate precum clădirile pe care el le dezgropa. Vârsta părea irelevantă în umbra ziguratelor (edificiu specific Mesopotamiei, în formă de piramidă în trepte, având pe ultima platformă un templu) mai vechi decât amândoi cu mii de ani.
Când sezonul săpăturilor s-a încheiat, Max a vizitat-o pe Agatha și pe fiica ei, Rosalind, la casa lor din Devon. În a doua seară, în timpul unei plimbări pe dealurile din jur a cerut-o în căsătorie! Agatha a spus pe loc nu. Două ore s-au plimbat și au discutat. Diferența de vârstă o îngrozea. Curând avea să împlinească 40 de ani, el era la început de drum. Ea era o scriitoare celebră, divorțată, cu un scandal public în trecut. El, un arheolog în plină ascensiune.
„Nu va funcționa”, insista ea. „Oamenii vor vorbi. Vei regreta. Sunt prea bătrână pentru tine.” Max nu a cedat. Nu-l interesa diferența de vârstă. Nici ce spunea societatea. Nici scandalul, nici bârfa. El o vedea pe ea — strălucitoare, creativă, curajoasă, rănită, dar hotărâtă — și știa. Au mers prin ploaie, argumentând, fiecare încercând să-l convingă pe celălalt. Max spunând că va funcționa. Agatha enumerând toate motivele pentru care nu ar trebui. Sora ei, Madge, a fost împotrivă. Fiica ei, Rosalind și bona, care era și secretara Agathei, Charlotte Fisher (AKA Carlotta or Carlo), o susțineau. Familia dezbătea. Societatea ar fi judecat cu siguranță. Dar Agatha a ales fericirea în locul fricii de gura lumii.
Și în septembrie 1930 — la doar șase luni după ce se întâlniseră printre ruinele de la Ur — Agatha Christie și Max Mallowan s-au căsătorit. Desigur că lumea a ridicat sprâncenele, a șoptit, a comentat cu voce tare. „E prea bătrână pentru el.” „E mult prea tânăr.” „Nu va dura.” „Îi vrea doar banii.” „Încearcă să-și recupereze tinerețea.” Ei au demonstrat timp de 46 de ani că toți greșeau. Iar căsnicia lor a devenit unul dintre cele mai frumoase, prolifice, dar și neobișnuite parteneriate din istoria literaturii și a arheologiei.
În luna de miere.
Christie în Egipt, 1931
Agatha Christie și soțul ei, Max E. L. Mallowan, în martie 1946, pe domeniul casei lor, Greenway House, în Devonshire.
Agatha savurând ceaiul pe balconul Școlii Britanice de Arheologie din Irak, la Bagdad, în anii 1950.
Max a dus-o în expediții arheologice anuale în Irak și Siria. Trăind chiar pe șantierele de săpături, Agatha își petrecea diminețile dactilografiind romanul polițist care urma să finanțeze expediția soțului ei din anul următor. Mereu a fost parte esențială a fiecărui șantier: fotograf oficial, restaurator de ceramică, reconstruind cu răbdare fragmente vechi de mii de ani.
Agatha Christie îl asistă pe Max la documentarea activității sale arheologice la Nimrud, în Irak, în anii 1950.
Max avea să scrie mai târziu că fantezie ei guvernată de rigoare le-a fost de mare ajutor. Agatha curăța fildeșurile cu cremă de față Innoxa și glumea că nu mai rămânea nimic „pentru sărmana ei față”. Dar parteneriatul lor era mai profund. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când erau separați, își scriau zilnic. Ea îi spunea că îi lipsește cu „o senzație ca un tirbușon”. El îi răspundea că lipsa ei e „ca o foame”. Împărtășeau idei arheologice și intrigi de crimă. Se contraziceau pe teatru, literatură, geologie. Erau egali intelectual, parteneri creativi, prieteni adevărați.
În acei ani, Agatha a scris unele dintre cele mai cunoscute romane ale sale: Crima din Orient Express, Moarte pe Nil, Întâlnire cu moartea, Crimă în Mesopotamia. A renunțat la vizitele anuale în Asia de Vest abia în 1958. La 67 de ani, a simțit în sfârșit că este prea în vârstă pentru a mai dormi în cort. Dar de călătorit a mai călătorit și spiritul de aventură n-a părăsit-o.
Christie vizitează Acropole, Atena, 1958
Un nepot își amintește cum, copil fiind, o încuraja să-și conducă noua mașină, un Wolsey 1500, cu viteza maximă de 85 de mile pe oră, pe autostrada M4, recent construită în Regatul Unit. Avea pe atunci 68 de ani. Deci nici vorbă de vreo bătrânică precum Miss Marple din satul St. Mary Mead… A avut o viață lungă, extrem de productivă, urmată de un declin cognitiv lent și discret (1973-1976), protejat de familie de expunere publică. A murit pe 12 ianuarie 1976 și își petrece eternitatea alături de Max, care a urmat-o la doar doi ani…
Sir Max Mallowan și Agatha Christie by Lord Snowdon
Mormântul comun.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Veneția, sfârșitul lumii și inima plină de poeme pururi nescrise
Români blocați în Dubai, influenceri la rampă: unde se termină empatia și începe spectacolul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
