Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Am luat avionul și am venit să-l cunosc…

27 February 2019

Aveam nevoie la firmă de un furnizor de servicii online și o prietenă mi l-a recomandat pe el. Eu, plecată din țară, el, în București, dar asta nu avea nicio importanță în colaborarea noastră. Era serios, punctual și un bun profesionist. Așa se face că trebuia să vorbim zilnic. Și de la treaba noastră, la un „și tu ce mai faci altfel” sau „azi cum te simți” și „mă bucur tare mult să te aud iar”, nu a fost decât un pas. Desigur, și câteva luni de lucru intensiv.

Ne știam din pozele de pe Facebook. Nu doar din cele de profil, căci acelea sunt cele mai mincinoase, evident, ci din cele din cronologie. În secret, mă bucuram că ștersesem pozele cu toți foștii, căci nici el nu avea vreo poză din care să reiasă că ar fi într-o relație mai strânsă cu vreo femeie.

Nu era prima dată când lucram de la distanță cu specialiști de peste tot din lume, dar era prima dată când la capătul celălalt al conversației părea să fie un om în carne și oase, cu sentimente… așa că am încălcat codul nescris al colaborărilor și am permis ca discuțiile noastre să alunece în zona personalului și să se mute de pe laptop pe mobil. Apoi, la apeluri video, apoi la stabilirea unei întâlniri pe viu. Am decis să vin eu acasă. Cu ocazia asta, îmi vedeam și familia. Totul se potrivea la fix!

Nu mai puteam de emoție… în sfârșit, se întâmpla ceva palpitant și-n viața mea… Nu mai aveam răbdare. Până la plecare, discuțiile noastre se încinseseră la maxim. Pluteam… eram conștientă că sunt șanse să mă îmbăt cu apă rece, dar alungam nervoasă gândul ăsta. Nu voiam să concep că și de data asta ar putea să se întâmple ceva care să-mi năruie visurile…

Am stabilit să nu mă aștepte la aeroport. Preferam să am timp să mă pregătesc pentru prima întâlnire, așa că urma să-i dau un mesaj când ajung și apoi să ne auzim a doua zi și să punem la punct detaliile…

Nu știu cum am zburat, nu știu cum am ajuns, nu știu ce am vorbit cu ai mei. Știu doar că nu lăsam din mână P20-ul meu, cu ochii pe mesaje. Eram oarecum neliniștită pentru că nu-mi răspunsese la cel în care îl anunțasem că am aterizat cu bine. Probabil că era într-o ședință…

Apoi, toată seara, niciun răspuns. Deja începusem să mă agit, așa că am decis să-l sun. Nimic. Nu, nu… nu, asta nu. I-am dat mesaj. SMS, pe Whatsapp, pe Facebook… nimic, pe nicăieri. Nici măcar la email nu mi-a răspuns… Eram șocată. Excludeam că i s-ar fi putut întâmpla ceva, dar mai știi?

Apoi, mi-a venit ideea… L-am sunat de pe alt număr… Nimic. Continua să nu răspundă.

De fapt, nu mi-a răspuns deloc pe parcursul întregului weekend. Nici măcar atunci când am schimbat strategia și i-am scris că aș avea o problemă cu site-ul. Nimic. Era incredibil. Luasem un avion să vin să-l cunosc și acum, brusc și fără nicio explicație… dispăruse! Nu am crezut că sunt în stare să plâng atât de mult în doar trei zile, atât cât a durat șederea mea în țară. Cu greu mi-am ascuns durerea față de familie, căci, de prieteni, recunosc că nu am avut niciun chef…

M-am întors distrusă… Culmea este că a doua zi, ghici cine îmi scrie? Da, el… să-mi ceară iertare că nu s-a simțit pregătit să facem pasul ăsta, că s-a gândit bine și, pus în fața faptului împlinit, totul se prezenta diferit și că a fost laș pentru că nu a știut cum să gestioneze totul dar că spera ca asta să nu afecteze în vreun fel colaborarea noastră… A fost rândul meu să nu-i răspund. Am rugat un coleg să preia contractul și să se spele cu el pe cap, mie nu-mi mai trebuia nimic… Uneori, deși nu mai am de mult 20 de ani, mă port ca la 16…



views




Citiţi şi

Acasă: un must-be, nu un must-have

Șarlatanii sentimentali

Întâi au fost lacrimi de fericire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro