Nu știu cum funcționează regulile de circulație în viață, prioritate de dreapta, în funcție de cine ajunge primul, după cum îți vine rândul sau după cum îți tună.
Mă săturasem acasă, 33 de ani, o carieră pe la jumătate, al treilea copil nou născut, un soț obosit de viața de mic întreprinzător plătitor de taxe, impozite, salarii, rate, facturi și în luptă cu statul care declarativ te ajută și practic te jefuiește. Visam de mult timp să o facem și dacă tot am plătit creditul metusalemic cu care ne-am împărțit toată viața de tineri căsătoriți, și dacă tot am doi ani la dispoziție să îmi cresc bebelușul, și dacă tot nu văd un viitor stabil pentru cei trei copii ai mei, hai să plecăm ne-am zis. Și-am plecat!
Am încuiat ușa casei, am pus un lacăt mare pe poartă, am spus la revedere celor dragi, ne-am înghesuit viața într-o mașină, am tras un plâns bun și răcoritor și-am pornit spre o viață nouă. C-o fi bună, c-o fi rea, nici nu ne prea păsa atunci, e altceva, măcar nu ne luptăm cu ai noștri. Noi am plecat de scârbă, de starea aia de stres, de maltratare psihică permanentă, instabilitate și luptă de doi bani. Și n-am fost oamenii care să stea pe margine și să privească, ne-am implicat acolo unde s-a putut, am fost la vot, am militat pentru ceea ce am crezut că merită, am plătit taxe și impozite, am accesat fonduri europene, am dezvoltat mai multe ramuri de activitate economică (după puterea noastră) am adus pe lume trei cetățeni români, frate, chiar n-am stat degeaba. Nu pot să spun că nu ducem o viață decentă acasă, dar cu ce preț?
Aud de mult prea mulți ani că pentru succes în carieră sau în afaceri, trebuie să alergi și să te lupți. Pe bune?! Dar câte vieți trăim?! Eu am o singură viață și aia mult prea scurtă să mă pot bucura de ea și de toți cei dragi. Nu vreau să ma lupt cu un sistem, vreau să construiesc într-un mediu prielnic, nu vreau să alerg după cai verzi pe pereți, vreau să muncesc organizat și eficient pentru că scopul meu este să muncesc pentru a trăi, nu să trăiesc pentru a munci, și nu, nu sunt o persoană leneșă, am făcut și voi face voluntariat cu plăcere ori de câte ori va fi cazul, dar vreau timp liber de calitate cu ai mei, vreau liniște. De fapt, ăsta este sentimentul care m-a făcut să fug, senzația că ești permanent hărțuit, hăituit de o sumedenie de inepții care îți fac viața un haos, iar timpul ăla liber îți este invadat de o stare de lehamite și oboseală de care scapi greu.
De ce am plecat? De lașă probabil, de egoistă, n-am mai putut să fiu un bun român să stau și să îndur cu speranța că s-o schimba ceva și la noi. Poate am plecat pentru că mi-era silă să văd mai mereu oameni care au multe de spus, dar se tem, se tem în 2016, se tem mai mult decât atunci când știau că o vorbă le poate dăuna grav sănătății, bunăstării și liniștii sufletești, acum nu știu, doar bănuiesc, și asta îi face să se teamă. Mă săturasem de praf în ochi, de bălăcăreală generală, de spoială, de toate lucrurile de care v-ați săturat și voi. Și de hârtii inutile m-am săturat! Și de toți cei care ne păcălesc că uniți vor să salveze ceva, scot oameni în stradă, crează presiune, își negociază interesele, apoi liniște și nu mai salvează nimic. M-am săturat și de liberă exprimare cenzurată. M-am săturat și-am plecat.
Da’ cel mai tare, am plecat de frică, teama că viitorul copiilor este mult prea instabil, teama că oricum vor pleca ei, dacă nu plecăm noi, frica aia că își vor lua lumea în cap și se vor duce departe… În fine, fiecare a plecat dintr-un motiv sau altul.
Și-am ajuns, ne-am instalat, ne-am așezat, copiii au început școala, a început noua viață …Așa, și?! Și ne e un dor de casă, și ne e un dor de părinți, de frați, de prieteni… Și mi-e dor de mi se sfâșie inima. Mă visez în casa mea, în canapeaua mea, cu ceașca mea de cafea și toată viața pe care am lăsat-o. Vrei de acasă lucrurile simple. Dorul ăsta îți ia mințile și îți găurește inima fără milă.
Avem liniște acum, e o viață stabilă, învățăm o limbă nouă și imposibilă, oamenii nu aleargă în jurul nostru, se zâmbește destul de mult și toate merg rotund. Dar dorul, dorul de țara ta, ăla nu te lasă și taman pe ăla nu l-am pus în calcul când ne-am luat și-am plecat.
Acum stăm în intersecție și ne întrebăm dacă să stăm sau să ne întoarcem.
Văd mulți români, atât de mulți, încât mă mir cum de mai sunt români în România, parcă au plecat cu toții. Am cunoscut mai multe familii care şi-au născut copiii în diaspora, au ajuns, dragii de ei, să vorbească și câte trei limbi străine, dar deloc română, vorbesc limbile țarilor prin care au locuit. Știu și ei că sunt romani, știu că au bunici și o familie mare undeva unde părinții lor spun că-i acasă, doar că, ei copiii Diasporei, nu îi înțeleg, părinții se străduiesc mereu să învețe altă limbă să se poată integra, se văd prea puțin să aibă timp și de limba de acasă. Pe mine mă răvășește cumplit tot ceea ce văd, mă revoltă, mă supără până la amărăciune, cum oamenii ăștia apreciați, respectați la locul de muncă și căutați pentru priceperea lor între străini, nu au putut reuși acasă? Problema nu-i la milioanele de români plecați din n’șpe motive, problema e acolo, acasă, în țara lor dragă, locul pe care îl tot pomenesc cu ochii înlăcrimați poate de dor, poate de furie. Nu ei sunt cei incapabili, au demonstrat că pot afară, de la zero, într-un loc străin, într-un sistem nou, între străini.
Tot politicianul mai mic, mai mare, vorbește de Diaspora, respect, afecțiune și mult bla bla, statul devine o mamă care își dă copiii spre adopție și cu asta mai varsă o lacrimă de crocodil, mai aruncă marii oameni de stat câte o replică tăioasă să apere diasporenii, își pun cu toții în programele de guvernare strategii pentru Diaspora, se prefac că înlesneasc votul pentru cetățenii români din alte țări, multă gargară și nimic concret, românii pleacă în fiecare zi mai mulți.
Noi stăm în mijlocul vârtejului și ne întrebăm cum au reușit, cum au putut bieții să îndure dorul, străinătatea, depărtarea de ai lor, de aerul de acasă, dorul cumplit de copii, de părinți. Înclin capul în fața milioanelor de români care și-au sacrificat anii și au rezistat, nu aș fi știut niciodată ce poate să fie în sufletul lor dacă nu aș fi trăit această scurtă experiență pe care probabil, o vom încheia odată cu sfârșitul anului școlar. Sau poate cine știe…
Guest post by Cristina Timariu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
