Anul trecut pe vremea asta deja începusem pregătirile pentru revelion. Știu că era cam devreme, dar ce să fac, dacă nu mai aveam stare… Și ce pregătiri! Începusem o dietă cam strictă, ședințe de înfrumusețare cu diverse măști și creme, în paralel cu ședințe la solar. În plus, dădusem iama în trusele de machiaj din magazinul meu preferat și, tot atunci, mi-am schimbat complet arsenalul de pensule și aplicatoare. Tunsoarea și vopseaua nouă aveau să urmeze la sfârșitul lunii decembrie, să fie proaspete… De ce toate acestea? Aveam, se-nțelege, un motiv cât se poate de întemeiat.
De nicio lună, reușisem să pun mâna pe bărbatul visurilor mele dintotdeauna.
Rătăcit printre multele femei ce roiau în jurul său, așa cum e și firesc când vine vorba de un artist – și el nu era unul oarecare, ci un un cunoscut dirijor – în sfârșit, reușise, într-o zi de octombrie strălucitor, la sfârșitul unui concert magnific, să mă vadă. Mă aflam, ca de obicei, în primul rând la spectacolele sale, mereu așezată în același loc – asta datorită abonamentului premium pentru care optasem – și, cumva, fulgerele negre ce-l urmăreau de atâta amar de vreme, din același loc, își făcuseră simțite prezența. Mi-a zâmbit neutru, dar m-am înfiorat toată și m-am îmbujorat brusc și, văzându-mi reacția, aproape că a început să râdă, așa că eu l-am salutat ușor din cap, mai fericită decât o adolescentă după primul sărut. Am plecat sărind într-un picior de la spectacol și apoi, la următoarele, deja creasem un cod al nostru de priviri schimbate înainte, la pauză și la sfârșit, asta până când mi-am luat inima în dinți și i-am dus… flori! Ce să fac, nu am găsit un pretext mai deștept să mă apropii de el. În buchet însă, am strecurat un pliculeț discret cu numele și numărul meu de telefon. Așa, old style. Și apoi m-am pus pe așteptat! Și zău că mi-era groază că vine următorul concert și el nu mă va fi sunat și îmi dădeam seama că asta ar fi fost și umilitor, și dureros.
Dar am avut noroc, căci am primit telefonul mult visat și invitația la „cafea” și mai visată. Despre cum a fost prima întâlnire… nici nu am cuvinte. Am plutit încontinuu pe deasupra asfaltului pe care se presupune că trebuia să pășesc alături de el, pe deasupra mesei unde m-a invitat să luăm cina și pe deasupra scaunelor de spectacol, acolo unde mi-a făcut onoare să mă ivite. A ales o piesă de teatru, habar nu am ce, căci atunci mă interesa numai rolul celui mai important bărbat din viața mea, rol ce se juca lângă mine, și nu pe scenă. Au mai urmat întâlniri alternate cu spectacolele lui de la care nu lipseam și de la care plecam împreună.
Nu m-am întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu restul femeilor de a căror existență știam din mass media, dar cum eu nu simțeam nicio prezență străină între noi, nici nu mă interesa acest aspect. Eram încă de pe atunci conștientă că este foarte posibil să mă amăgesc singură, dar nu mă interesa…
Așadar, anul trecut pe vremea asta mă pregăteam de ceea ce credeam eu că avea să fie cel mai spectaculos revelion din viața mea. Credeam…
– citește continuarea aici –
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
