Ana

12 May 2022

Toujours imité, jamais égalé”… ar șușoti Mademoiselle Chanel cu invidie, rotindu-și țigareta între buze. Apoi ar cere ca specialiștii să cerceteze, poate ar face și concedieri, cine știe?!…

Așa gândi Ana în dimineața aceea a Sfântului Gheorghe, potrivind în vaze diferite liliac bătut, mărgăritar și lalele colorate.

Se mișca din ce în ce mai greu dinspre bucătăria de vară către multele trepte de piatră până în casă, apoi prin camera de servit masa către salon. Era în al șaptelea an al căsătoriei, aștepta al treilea copil, iar printre fustele ei se foia pus pe șotii Iustică, în timp ce Gabriela, care curând împlinea cinci ani, încerca să îl tempereze.

Cât era ziua de lungă, fetița prea serioasă pentru vârsta ei după părerea Anei, număra și socotea. O învățase tatăl ei, învățătorul copiilor din Orlea, și aparent ea îi consuma timpul arătând ce acumulase. Ana bănuia că în realitate dorea mai multă atenție decât băiețelul care adusese soarele de când poposise în familia lor.

– Până la urmă, el va duce mai departe numele lui Costică, însă femei istețe s-au mai văzut în România, n-ar fi chiar imposibil să urmeze o școală și așa să aibă o soartă mai bună… Această ambiție de a fi în preajma tatălui o forțează să deprindă lucrurile mai repede decât copiii de vârsta ei. Ca fată, nu e rău! gândi Ana din nou.

Apoi, parcă renunțând la pledoaria pentru viitorul mai bun al Gabrielei:

– Să fi văzut eu cum s-ar fi descurcat Mademoiselle Chanel, dacă se năștea aici…

Privi înciudată sticluța de parfum Gardénia pe care Octav (primul episod al istoriei unei familii românești) i-o adusese din ultimul zbor la Paris, dar nu avu vreme să-și termine gândul. Se auzea zgomot la poartă: Costică terminase orele și probabil era înfometat.

– Am auzit că în Ianca ar fi o moașă care s-a școlit și lucrează la București, bărba-su e ofițer, poate avem noroc și petrec vara aici. Ai putea să naști cu ea, zise el bucuros, în loc de salut, răsucindu-și mustața așa cum făcea atunci când transmitea ceva important.

– Poate mă și vede înainte, îndrăzni Ana. Simt că de data asta e altfel, copilul îmi ia toată vlaga.

– Cred că ești prea muncită, plus că sunt ăștia doi încă mici, cu ei nu poți să respiri.

Moașa din Corabia, orașul la câțiva kilometri de Orlea, era deja bătrână și relativ neatentă. Se vorbea că o femeie născuse singură, căci ea nu ajunsese la timp. Doctorul pe care-l consultase acum o lună îi recomandase odihnă, iar Ana știa că el și Costică au dreptate. Totuși, cine să muncească într-o gospodărie atât de mare? Nici azi nu-i rămăsese timp pentru ea, căci gătise, curățase prin odăi și în curte, văzuse de copii.

Casa Anei și a lui Costică a fost inaugurată în 1926 și de atunci a suportat câteva modificări.

În foto, după ultima renovare.

Se mutaseră cu totul în casa cea nouă de pe malul Dunării abia în toamna trecută. Construcția cu elemente de arhitectură neoromânească avansase lent: fundație săpată adânc și ziduri groase de jumătate de metru, lucrate în cărămidă dublă, cât să susțină înălțimea camerelor decorate cu modele florale. Turnurile cu ornamente metalice mascau aerisirea sobelor unicat și completau perfect scara monumentală de la intrarea dinspre grădină și arcada de pe fațada principală.

Spațiul preferat al Anei era podul înalt, unde dansa fericită, își împletea părul lung privind în zare peste baltă până la bulgari și citea cărțile lui Costică sau aduse de Octav, iar mai nou, de Fanny. Acestea din urmă o fascinau și le descoperea de câte ori avea o fărâmă de timp până la venirea soțului ei de la școală. Când raza de soare care lumina paginile ca un far prin fantele turnului dinspre Dunăre ajungea să înțepe ca o suliță dreaptă cartea, Ana știa că e timpul să coboare.

Își aminti că trecuseră câteva zile de când abandonase povestea despre Anna Christie, pe care atât de greu se lăsase înduplecată s-o înceapă, iar acum nu mai voia s-o lase din mână. Fanny îi povestise înflăcărată că era cea mai bună carte a ultimilor ani, se jucase o piesă tocmai în Americi, pe Broadway, și autorul, „Iugin Oniil”, cum o învățase tot ea să pronunțe numele scris Eugene O’Neill, fusese premiat. Așa că Ana o descoperise intrigată pe eroina care îi purta prenumele, deși ele două erau atât de diferite.

Vedere din casă spre malul bulgăresc, azi. Pe vremuri, după livadă începea Balta Orlea alimentată direct din Dunăre printr-o gârlă lungă, secată de comuniști.

– E vreme bună, vin băieții să vorbim despre ce au mai găsit la Sucidava.

Ana îl privi cu mândrie. Îi privi scânteile din ochi, care îi aminteau atât de bine de expresia lui Octav atunci când vorbea de zbor… Ce soartă pe ea, să stea în preajma acestor doi bărbați atât de hotărâți să schimbe România spre binele tuturor…

Da, Octav zburase de mai multe ori pe rute lungi, europene, și ideile lui prinseseră viață. Devenise de neclintit atunci când profețea că oltenii obișnuiți se vor urca într-o zi în mod firesc într-un avion.

Soba și tapetul din salonul casei Anei și a lui Costică, ambele originale.

Costică avea alt vis: de ceva timp, lângă soba din salonul casei lor și pe terasa generoasă, dacă vremea permitea, se auzeau conversații nesfârșite despre arheologie.

Vestea se dusese și deseori se puteau vedea căruțe care aduceau în pelerinaj elevi de la școli din toată Oltenia. Biserica Orlei începuse și ea să fie cunoscută, iar preotul se bucura, căci îi călcau pragul enoriași din alte sate, mânați de curiozitate. În acest periplu, școlarii poposeau adesea chiar în grădina Anei. Din puținul lor, îi servea cu fructe sau măcar cu apă proaspătă, îi mângâia și-i asculta. O adorau.

Cu voce sugrumată, Costică  îi spusese într-o zi Anei că o să înființeze un muzeu comunal, pe care oamenii să-l viziteze:

–  Așa cum obișnuiesc să vină la biserică. Sau la părinți, căci locurile, ca și oamenii, au părinți. Bogați sau săraci, isteți sau ignoranți, toți avem dreptul să ne cunoaștem părinții. Altfel, ne numim orfani. Fără istorie, o țară e a nimănui, prin urmare… orfană.

Ana aflase de la soțul ei că, după cucerirea romană (101-102 Hr), pe malul Dunării a fost construită aşezarea urbană de la Sucidava, şi tot atunci cea rurală de la Orlea. Erau legate prin drumuri de piatră folosite în scopuri militare şi comerciale. Diverși arheologi veniseră în timp să cerceteze ruinele cetății Sucidava, iar sătenii păreau mereu în căutare de comori, căci ploile adesea aduceau la suprafață fragmente de obiecte, statui sau chiar monede romane.

Costică cerceta avid orice obiect găsit și își dădea ultimii bani pentru a le răscumpăra de la descoperitori. Începuse să le adune într-o încăpere a școlii, unde ținea expuneri-poveste despre ce reprezintă. Vorbea despre cum oamenii le utilizaseră în trecut inspirându-se din ce citise în cărți vechi, și mereu îmbrăca informația într-o poveste fascinantă.

La acea vreme, puțini auziseră de Muzeul Brukenthal din Sibiu, care avea o colecție numismatică, și de Muzeul Militar Național din București. A fost totuși suficient pentru ca un gând imposibil în lumea satului românesc, atât de puțin dezvoltată atunci, să devină realitate.

Pe nesimțite și neoficial, învățătorul Constantin Cumpănașu se transformase într-unul din primii muzeografi și ghizi din lumea satului românesc.

Muzeul Sătesc din Orlea, județul Olt avea să fie înființat la 1 mai 1952, cu o lună și câteva zile înainte de moartea vizionarului său ctitor. Călătoria lui Costică al Anei până acolo… a durat aproape 25 de ani.

 – va urma – 

Pe Octavia o găsiți și aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Linguriță de silicon pentru bebeluși – diversificarea începe cu distracție

COLECTIV – 7 ANI. Rugați-vă copiii să trăiască

Rușinos. Umilitor. Inutil

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro