Nu sunt o fană a muzicii românești moderne, dar am ascultat de curând o melodie pe care o știam în varianta ei veche, cântată de Ioan Bocșa. Adda a reinterpretat-o (trebuie s-o vedeți) și, deși era aceeași linie melodică, am auzit-o altfel. Mai vie, mai tristă, mai adevărată.
Atunci am înțeles sensul ascuns al versurilor: că, pe parcursul vieții, în fiecare femeie apare o Ana.
Bună, ce faci?
Hai să facem cunoștință
Tu miroși a flori de măr
Iar eu miros a tocăniță, draga mea
Chiar dacă am la ușă cheia
Asta nu înseamnă că mă face să mă simt femeie (da, da, da)
Am fost și eu la fel ca tine
Tânără și subțirică
Acum am pus câteva kile, ce să fac?
Cine suferă mai mult?
Eu nu-mi amintesc nici cum se simte un sărut
Nu plânge, Ana
Când zorile se varsă
El diseară vine, el diseară vine acasă
La copii și la nevastă
Nu plânge, Ana
Când zorile se varsă
Mă uit la ceas
Badea al meu nu mai apare
Dar știu sigur c-o să vină
Că tu nu-i dai de mâncare, draga mea
Să nu fie cu supărare
Dar din inimă îți zic
Că mă doare atât de tare, tare, da
Dragostea nu crește-n pom
Și știu că-i bine să ai pe cineva cu tine când adormi
Dar nu uita că tu mai ai încă o șansă
Scapă cât mai poți
Cât incă ești frumoasă
Nu plânge, Ana
Când zorile se varsă
El diseară vine, el diseară vine acasă
La copii și la nevastă
Nu plânge, Ana
Când zorile se varsă
Tu plângi că mori o noapte
Și el, el nu te crede
Eu am murit de-atâtea ori
Și dacă mor încă o dată
Tot nu vede
Nu plânge, Ana
Ana nu este doar o amintire folclorică sau o metaforă a trădării. Ana este cealaltă femeie — dar nu cea din carne și oase, ci cea simbolică, cea care prinde formă atunci când iubirea dintr-un cuplu începe să se stingă. Ea este proiecția dorinței neîmplinite, întruparea a ceea ce lipsește.
Pentru bărbat, Ana devine tărâmul unei evadări. În brațele ei își caută masculinitatea pierdută, confirmarea că încă mai contează, că mai are puterea de a fascina.
Pentru femeia de acasă, Ana e întruchiparea trădării, dar și a durerii propriei tăceri. Pentru că, undeva, în adâncul ei, știe că și ea a încetat să mai fie privită, dorită, ascultată.
Din perspectivă psihologică, Ana este umbra jungiană — partea reprimată a personalității, cea pe care o negăm, dar care ne cheamă cu o forță hipnotică.
În triada aceasta dureroasă, niciunul nu e complet vinovat și nici complet inocent.
Bărbatul fuge de propria lipsă, femeia rămâne prizonieră într-un rol golit de sens, iar Ana devine vocea subconștientului care strigă: „Privește ce ai pierdut!”
El se întoarce acasă, mereu. Obosit, vinovat, amăgit de iluzia că a regăsit ceva din sine.
Dar acasă nu mai e același loc. În mirosul de mâncare gătită și în tăcerea femeii care a știut mereu, el nu mai găsește alinare, ci confruntare. Pentru că femeia care a rămas a murit puțin în el, iar Ana, cea care a venit, nu a fost niciodată cu adevărat a lui.
Ana nu distruge. Ea doar dezvăluie fisura care exista deja. Este lumina crudă care cade peste o iubire veche și arată toate crăpăturile ascunse sub vopseaua rutinei. Este oglinda în care fiecare își vede absențele.
Ce pierdem?
Pierdem iluzia că iubirea e un loc sigur.
Pierdem confortul minciunii.
Dar, dacă avem curajul să privim, câștigăm ceva infinit mai valoros: conștiența.
Conștiența propriei singurătăți, a nevoilor neexprimate, a dorinței de a fi văzuți din nou.
Ana este amanta, dar și trezirea.
Este păcatul și totodată începutul vindecării.
Căci în fiecare dintre noi există o Ana – o parte care vrea să trăiască intens, să iubească, să fie dorită și liberă.
Și, paradoxal, doar recunoscând această Ana, putem iubi cu adevărat din nou.
Nu îmi doresc să devină vocea rațiunii, ci pur și simplu asta am gândit când am ascultat acest cântec. Și cred ca multe femei se vor regăsi în aceste rânduri. Iar eu sunt departe de a fi o feministă. Însă realitatea ne lovește aproape de fiecare dată.
Iubiți-vă! Nu o lăsați pe Ana să vă învețe cum se face. (Îmi cer scuze tuturor femeilor care poartă acest nume!)
Guest post by Ioana Milea
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Libertatea de a rămâne viu: la Centrul EKA, seniorii demonstrează că tinerețea nu are vârstă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
