Bătrânelele ninja

Tudor Călin Zarojanu

24 December 2014

Tudor ZarojanuLa televiziune era o bulibăşeală generală. Apăreau tot felul de personaje care îşi declinau calităţi imposibil de verificat, transmiţând mesaje care mai de care mai fanteziste, toate însă categorice, conturând şi adâncind astfel uriaşa confuzie naţională. Capturarea fugarilor fusese confirmată şi infirmată în vreo trei rânduri. Teroriştii erau securişti, asta era clar. Da, dar Securitatea trecuse de partea poporului. Oricum, ei n-aveau armament greu, slavă Domnului! Da, dar două TAB-uri ale lor atacaseră Hotelul Continental pentru a-i elibera pe camarazii lor, prinşi cu o staţie de emisie la ultimul etaj.

Totul era posibil.

Otrăvirea apei în diverse oraşe era, de asemenea, anunţată şi dezminiţită consecutiv, devenise un leit-motiv al mesajelor de mare importanţă pentru naţiune. O coloană de blindate se îndrepta spre fabrica de tuburi de oxigen din Piteşti şi „dacă ajung acolo, Piteştiul nu va mai exista!”, după cum exclama Teodor Brateş îngrozit. Din fericire, coloana avea să dispară în neant, n-a mai venit vorba niciodată despre ea. Şi la radio erau mesaje fierbinţi, se ştia deja că un grup de tancuri se îndreaptă spre TVR şi un inginer sună în direct să dea soluţia salvatoare: „Turnaţi ciment de jur-împrejurul TVR, faceţi un baraj de beton, n-o să poată să treacă!”…

De tras, se trăgea pesete tot, dar nu se ştia cine, de unde şi nici măcar de ce. Bâtrânele ninja era prinse cărând gloanţe cu cap vidia (neapărat vidia sau trasoare, de gloanţe obişnuite nu venea vorba niciodată) în coşurile de cumpărături – şi ele dispăreau însă ulterior, ca prin farmec. Fuseseră văzuţi arabi înarmaţi până-n dinţi, tocmiţi din timp de Ceauşescu, tocmai pentru o asemenea ocazie, se ştia că au fost paraşutaţi. În Bucureşti, la metrou, fostul ministru Ana Mureşanu fusese prinsă cu un pistol în chiloţi – terbil tupeu să se aşeze cu el la coadă la control! Căci se organizaseră de la început controale la sânge, cu tineri voluntari. De pe un vapor aflat în largul Constanţei decolaseră nu mai puţin de patruzeci de elicoptere, opt dintre ele fuseseră doborâte. Pulverizate, de fapt, întrucât nu avea să se găsească nici măcar un centimetru pătrat din ele.

1989_Iliescu_television

Totul era verosimil.

Vorbitorii se împingeau unii pe alţii din faţa camerei de vederi, aducând comunicate şi apeluri, începuseră să apară şi primele hotărâri ale noii puteri, auto-instalată, şi primele ADEZIUNI, în spirit tradiţional, îndelung exersat. În acele momente era esenţial să te poziţionezi, şi anume declarându-ţi adeziunea – în nume personal, al instituţiei tale, al „oamenilor muncii din municipiul Craiova”, al oraşului, judeţului, Armatei, Miliţiei – la idealurile revoluţiei şi la Consiliul Frontului Salvării Naţionale.

Nici măcar momentele inedite nu tulburau acest ritual de purificare şi devotament. O femeie cu broboadă, care aşteptase cuminte, dar încruntată, să-i vină rândul la vorbit, după o coloană de „Şi noi, ţăranii din satul…”, când ajunse la microfon anunţă răspicat naţiunea:

– Săptămâna trecută, nepotul meu, Vasile, mi-a trimis un pachet care n-a ajuns până azi şi aş vrea să ştiu de ce Poşta nu…

Te-ai fi putut aştepta ca restul colegilor de platou s-o ia în şuturi, dar erau prea preocupaţi să-şi spună mesajele, se mulţumiră să bombăne ceva şi s-o îndepărteze ferm, dar delicat. Peste ani, Ştefan avea să se întrebe din când în când: Oare i-o fi ajuns femeii pachetul?

În tot acest timp, adică în zilele de 22 şi 23 decembrie 1989, Sibiul nu era cu nimic mai liniştit. Din blocul din dreapta fuseseră scoşi pe targă doi morţi, otrăviţi cu apa de la robinet, după cum se află cu viteza fulgerului. De undeva fu adus la Salvare un tânăr împuşcat în picior. Dinspre Miliţie se auzea în continuare răpăitul mitralierelor, uneori bufniturile obuzierelor. Se ştia că în zona Şcolii de ofiţeri de Securitate se trăgea din elicoptere.

Ziua ieşeau la geamuri, în balcoane sau chiar pe stradă, dar căderea întunericului îi aduna rapid la adăpostul îndoielnic al locuinţelor. Ştefan, ba chiar şi Luminiţa, avură ocazia să vadă cum se trăgea de pe terasa blocului din stânga. Existenţa, dotarea ultra-modernă şi performanţele de Spiderman-i ale teroriştilor erau în afară de orice discuţie. Părerile erau împărţite doar în ceea ce privea obiectivele lor. Unii, cei mai pesimişti, se temeau că „va fi rasă de pe faţa pământului întreaga populaţie a României, metodic, focul şi omul! Adică, ce, n-au ăia dooj de milioane de cartuşe!?” Alţii considerau că lunetiştii nici nu urmăresc să ucidă populaţia civilă, la ce le-ar fi folosit?, ci doar să menţină starea de panică şi confuzie, pentru a putea recuceri mai uşor puterea pentru comandantul lor suprem. În sfârşit, erau şi oameni care susţineau că e vorba de securişti atât de compromişi încât n-au ce spera, deci se vor lupta până la moarte, căci oricum n-au de ales.

Oricum, de existat existau, asta era sigur – altfel cu cine s-ar fi luptat, de o zi şi jumătate, un popor întreg, Armata şi majoritatea, dacă nu totalitatea, Miliţiei şi Securităţii!?

În seara de 23 – la presiunile regizorului Sergiu Nicolaescu –, televiziunea se apucă să transmită filmul acestuia, „Ringul”, cu bătăi şi gagici mai mult goale, în vreme ce pe străzi se murea încă. La protestele vehemente ale publicului, filmul fu oprit şi, chiar în acel moment, Ştefan şi-ai lui auziră un zgomot ciudat, ca o cascadă, ca o avalanşă. Se repeziră la geam suficient de repede ca să prindă finalul: vizavi, un bloc de zece etaje se golise în câteva secunde! Toţi locatarii erau acum în faţa lui, unii cu diverse obiecte-n mână sau în braţe, care ce-apucase, ca la cutremur.

– Ce s-o fi întâmplat?

– Nu ştiu, aş coborî să…

– Nu te duce nicăieri!

– Ce zice, ce zice?

– Zice că blocul e minat, îi lămuri Bunicul, care vorbise peste balustradă cu vecinul de dedesubt.

– Minat!? De ce!?

– Cum de ce? Ca să-l arunce-n aer!

Logic, nu? Numai că, puţin mai târziu, informaţia fu contrazisă de alta, nu mai puţin spectaculoasă: armata descoperise în bloc un cuib de terorişti şi urma să tragă-n el cu artileria grea! Dar dacă, o dată cu ceilalţi, coborâseră şi teroriştii? Era o întrebare nepotrivită. Teroriştii se ascund, se ştie.

La scurt timp, apăru în capătul bulevardului un TAB care, prin gigafon, anunţa lumea să stea liniştită, că situaţia e sub controlul armatei.

– După ce-a fost la Timişoara, murmură Mihai, chestia asta nu e de natură să mă liniştească…

Nu comentă nimeni şi reveniră la TV, unde, încet-încet, lucrurile începeau să se organizeze, nu mai intra chiar oricine în studiou, comunicatele aveau o oarecare coerenţă, începea să se contureze ECHIPA. Continuau însă să se audă împuşcături, TVR Liberă (după cum se schimbase sigla) era ţinta unor atacuri furibunde, inclusiv din elicopter, se trăgea în ea ca la balamuc, noroc că n-a murit nimeni. Oamenii erau obosiţi, surescitaţi, speriaţi şi încercau, fără prea mare succes, să pară calmi. Deşi informaţiile despre lupte soseau doar din câteva oraşe mari, se menţinea impresia unui război la nivel naţional. Transmisia se întrerupea din când în când, fie pentru a face ordine în avalanşa de ştiri, fie din motive tehnice: „S-au încins aparatele! Trebuie să luăm o pauză!” De fiecare dată când se relua, la simpla apariţie a genericului „Actualităţi”, însoţit de un semnal muzical devenit obsedant, aveau o strângere de inimă şi-şi ţineau respiraţia câteva secunde, aşteptându-se la tot ce putea fi mai rău.

– Tot mereu, mărturisi Carmen, soţia lui Mihai, mă aştept… nici nu-mi vine să spun… să apară careva din CEILALŢI şi să anunţe: „Stimaţi tovarăşi, rebeliuna a fost înfrântă”…

– Puşchea pe limbă!, săriră ceilalţi.

Şi acea noapte, ca şi precedentele, ca şi următoarele, o petrecură moţăind în faţa televizorului. După miezul nopţii, lui Mihai şi apoi lui Ştefan le veni rândul să păzească intrarea blocului, romantic înarmaţi cu o bâtă.

Dimineaţa, cu ochii roşii, începu pregătirile de plecare.

– Ce faceţi cu apa?

– Ştiu şi eu?, ridică Buni din umeri, am mai vorbit cu câţiva vecini, ei au băut…

– Ei, fir-ar să fie!, se enervă Ştefan, stăm aşa şi ne luăm după zvonuri! Telefonul merge?

– Merge.

– Bine, unde-i cartea aia?… Aha! Uite-aici: Centrala de apă… Alo, Centrala?

– Da, Centrala, îi răspunse o voce liniştită.

– Fiţi amabil, ce puteţi să-mi spuneţi în legătură cu apa?

– Depinde ce vă interesează, răspunse tipul imperturbabil şi vag ironic.

– Dacă mai e otrăvită sau nu, evident!

– Nu ştiu ce vi se pare atât de evident, domnule, replică omul, senin, întrucât n-a fost otrăvită nicio clipă.

– Sunteţi sigur?

– Cât se poate de sigur. Facem teste din oră-n oră.

După atâta nebunie, calmul acelui ardelean era ca un pansament.

Fragment din romanul „Revoluţie personală”, aflat în lucru.



Citiţi şi

Cazul Dunkirk

Cât ne costă nomenklatura post-comunistă

Bărbații de azi nu sar în apărarea nimănui. Și-ar strica manichiura

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
604 views

Your tuppence

  1. Mirela Baron / 26 December 2014 20:51

    La multi ani D-nul Zarojanu , sa fie cu noroc 2015 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro