Am plâns mult când a plecat, aproape o lună am plâns în fiecare zi şi în fiecare noapte. Era foarte dureros, mai ales că nici nu ne-am certat vreodată. Era dureros pentru că nu îl puteam învinovăţi de nimic, decât că nu mă mai iubea, dar este oare asta o vină?
La ultima noastră întâlnire, mi-a spus că merit ceva mai bun decât el… Pe moment, am crezut că o spune doar aşa, în glumă, şi nu am realizat cât era de serios decât când s-a urcat în autobuz şi am vrut să îl sărut, cum ne sărutam de obicei, şi el a întors puţin faţa, iar sărutul a căzut pe obraz. Apoi, când l-am sunat, mi-a spus că atunci când am avut eu piciorul şi mâna în ghips, el a cunoscut pe altcineva şi… să îi dau timp. Într-un sms, mai târziu, mi-a spus că: „ne vom iubi în altă viaţă”.
Am plâns cu ochii, lacrimă după lacrimă, apoi lacrimile s-au unit în şuvoaie, mi s-au înnodat în barbă… îmi era ruşine de plânsul meu, mă detestam că plâng. Plânsul meu era urât, îmi schimonosea faţa, aşa cum îmi mutila şi inima; eu aş fi vrut să fie curat, diafan, ca la cinema… şi nu mă puteam abţine. Plângeam pe ascuns, să nu mă vadă nimeni; plângeam în hohote, cu nasul roşu şi curgându-mi, cu ochii injectaţi, ca ai unui alcoolic. Plânsul mă desfigura.
Am plâns cu inima, căci simţeam că se rup din inima mea bucăţi care încep să alunece la vale, ca nişte sloiuri fierbinţi ce mă secătuiau de viaţă şi de sânge.
Am plâns cu mintea, am plâns după euforia pe care o simţeam când eram împreună.
Am plâns cu spiritul, căci rămăsesem fără mine, mă pierdusem toată în el şi mie nu-mi mai rămăsese nimic.
Goală pe dinăuntru, ascultam melodiile de la radio şi parcă toate vorbeau despre despărţirea mea. Am încercat să mă adun, am încercat să citesc din nou, dar gândurile îmi zburau numai la el. Am încercat să fac lucrurile care înainte îmi plăceau, însă nimic nu îmi ieşea. Am început chiar să scriu pe forum altor fete care sufereau şi ele, să le încurajez, să le dau sfaturi, să le spun că nu merită nimeni să plângi după el, deşi eu continuam încă să plâng.
…Până într-o zi, când am deschis ochii larg, am privit apartamentul în care de o lună nu mai făcusem curat, am tras draperiile pline de praf, am tras şi perdelele şi am deschis toate geamurile. Am pus pe mine niște pantaloni şi un tricou vechi, mi-am legat părul şi am făcut toată ziua curăţenie, o curăţenie din aia adevărată, în care nu ierţi niciun colţişor, niciun geam, niciun păianjen. Am muncit şase ore fără să simt oboseala deloc. A doua zi, am luat-o de la capăt.
După aceea, am trecut pe la coafor. Am rugat-o pe fata care îmi fila uneori părul lung, să mă tundă scurt de tot, bob, apoi m-am vopsit şi m-am machiat. Venise vremea schimbării. Privindu-mă acum, nu puteam să nu mă întreb… de ce oare am plâns atât de mult, pentru că, da, aşa este, eu chiar merit ceva mai bun…
Guest post by Maria Gabriela Ionescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
