Ce înveți dintr-un accident

Oana Rădeanu

17 February 2014

Oana RădeanuLa Spitalul de Urgenţă Floreasca am ajuns într-o noapte de duminică spre luni. M-au dat jos din salvarea de Urziceni, mi-au făcut tomografie şi mi-au pus un guler cervical. Într-un final mi-au schimbat ghipsul temporar de la piciorul drept pus la spitalul din oraşul meu şi m-au dus în salonul aflat în semiîntuneric.

Am petrecut acolo vreo 11 zile, la capătul cărora m-am ales cu o tijă în picior ce tronează şi azi de la gleznă până la genunchi, unde doctorii au prins-o cu şuruburi de zgârciurile de sub rotulă.

Lăsând la o parte derularea evenimentelor, imaginile, sunetele şi mirosurile, senzaţiile din această experienţă sunt cele care mi s-au tatuat pe sinapse… Şi să vezi ce ţin eu minte dintr-un astfel de eveniment …

Ţin minte, însă nu în detaliu, o discuţie pe care am avut-o cu un “ex” pe trotuarul aflat la câţiva metri de trecerea de pietoni. Ţin minte că am văzut maşini oprite pe câteva din cele patru benzi din faţa Poliţiei şi îmi amintesc perfect tristeţea şi îngândurarea injectate de pauza luată atunci în relaţia cu actualul meu soţ. Şi apoi… n-am auzit nimic, doar am simţit un hău, dar nu ştiu unde exact, în stomac sau în cap, o ameţeală de parcă o cabină de carusel s-ar fi răsturnat cu mine în ea, undeva la mare înălţime.

Am simţit la un timp după, mirosul de smoală de pe asfaltul proaspăt turnat. Când am pipăit cu o mână suprafaţa pe care mă aflăm, mi-am dat seama că sunt pe şosea. Şi ţin minte că mă rugăm la Dumnezeu să nu mă calce vreo maşină care trece şi nu mă vede. Apoi nimic – cel mai probabil am leşinat.

urgență

M-a trezit o durere de os străpuns de cuţitul ăla mare al lui Rambo. Mă trezisem pentru că trecătorii ce opriseră mă luaseră de jos şi se chinuiau să mă bage într-o maşină să mă ducă la spitalul orăşenesc şi probabil organismul se resimţea după impactul cu maşina “pe care am vrut să o răstorn”, cum spun eu. Ulterior am aflat că mă duseseră la spital doi ţigani de la Bărbulești şi o doamnă pocăită, adventistă sau care o fi termenul corect. Ce îmi mai stăruie încă pe retină, la un nivel exacerbat, desigur, este imaginea piciorului meu care nu mai părea drept, ci avea alura unui iatagan turcesc.

Asta m-a panicat de tot, pe fondul durerii pe care nu o puteam transpune în argumente raţionale şi al tavanului Daciei în care mă înghesuiau nişte necunoscuţi.

Îmi amintesc timbrul de nerecunoscut al vocii mamei mele pe care o auzeam cerând explicaţii la intrarea în camera de gardă Urziceni, în timp ce, pe un pat, nişte asistente tăiau de zor blugii noi nouţi cu talie joasă pe care eu îi împrumutasem de la verişoară-mea, Mirela. În timp ce cucoanele forfecau de zor eu mă gândeam că nu sunt epilată pe picioare şi mai sunt şi în perioada aia a lunii… minte de femeie dementă.

Capul îmi era în ceaţă, o ceaţă ciudată pe care nu am simţit-o nici când am borât în adolescenţă pe un Trabant în faţa blocului soţului meu, ceaţă care nu aduce nici cu senzaţia de dârdâială din toate articulaţiile, înaintea rahianestezei de la cezariană, ţinând strâns în pumn şpaga pentru anestezist. Ceaţa aia a fost “one time offer”.

Că tot spuneam de ce ţin minte din toată povestea… Senzaţia de satisfacţie şi în acelaşi timp ruşine când în urma stăruinţelor mele mama a rugat brancardierul să blocheze liftul ca să îmi pot aprinde un Assos – grozav moment să fumez de faţă cu mama pentru prima dat… Senzaţia de vomă pe care şi acum o simt în prezenţa ketchup-ului, pus atunci din abundenţă în hamburgerul cumpărat de la bufetul spitalului – tot de mama.

Ochii plini de lacrimi şi indignare ai mamei, intrând în salon să mai pună un rând de şpagă în plicurile celor trei medici care mă programaseră la operaţie de dimineaţă şi pe la 2 după amiază renunţaseră, anunţându-ne detaşaţi că sâmbăta nu se operează decât accidentele rutiere. Ţin minte faţa tatălui meu, neagră ca tăciunele, pe care am zărit-o deschizând ochii după un somn scurt în miezul zilei, la fel cum îi ţin minte şi mâinile împreunate la capătul patului meu şi vocea de pe altă lume cu care m-a întrebat: “ce faci, tată?” Aia a fost singura lui vizită la spital pe perioada cazării mele – l-a înfierat prea mult moartea mamei lui după o spitalizare agonizantă, parcă…

Revăd toate nuanţele de alb, galben şi negru de pe faţa soţului meu atunci când a intrat prima dată în salon, cât şi faţa pe care am făcut-o eu când mi-a spus la vreun an după că el şi Luci (un coleg mătăhălos din Regie) l-au înghesuit pe şoferul “buşitor” în toaleta spitalului, cerându-i socoteală pentru ce a făcut.

Ţin minte chelia medicului ce cu o mână ţinea ţigara, cu o ureche vorbea la mobil şi cu mâna liberă schimba pansamentul unei paciente cu fractură de femur, în salonul în care am stat. Simt şi lama cu care m-au ras pe picioare înainte de operaţie şi aud şi acum nonşalanţa pacientului căruia i se reparau cartilajele genunchiului la doi metri de masa mea de operaţie, aşa, pe viu, ca la un reality show brutal, în timp ce el se conversa din scaunul cu rotile cu medicul operant.

Aud şi acum în urechi sunetul de ţeavă de aluminiu bătută cu ciocanul în pământ, sunet pe care îl scoteau uneltele medicilor în timp ce îmi montau tija în picior. La fel cum văd şi drenele ieşite din picior după operaţie, de zici că erau furtune în miniatură de scos vinul din damigeană. Văd şi cusăturile de pe tibie şi firele ce m-au făcut să compar imaginea cu o minge de oină, din care parcă, parcă te aştepţi ca umplutură să năvălească afară în orice clipă.

Îmi amintesc vizitele colegilor mei dintr-a unşpea la noi acasă şi răbdarea dirigăi ce a dat cu mine acasă toate tezele şi lucrările trimestrului (deşi îi făcusem până atunci viaţa destul de grea). Simt şi cumplita senzaţie de neputinţă, dependenţă, imobilizare ce m-a disperat cât timp tatăl meu a trebuit să mă poarte pe braţe până la WC-ul din curte. Ţin minte duioşia mamei şi plânsul mut din inima ei ori de câte ori mă spăla pe piciorul ăla cu o cârpă moale. Oftez şi acum rememorând cât de sus mi s-au părut treptele liceului când am revenit la şcoală şi zâmbesc auzind în urechi “galeria” făcută de colegii care mai-mai mă luau pe sus ca să îmi fie mai uşor.

Simt stupefacţia şi toţi dracii din lume apucându-mă iar că la controlul de șase luni, atunci când medicii ne-au spus cu toată nesimţirea din lume că durerea de genunchi va trece după ce vom scoate tija. Ăăăăăăă, care tijă să scoatem? Aia pe care am cumpărat-o cu chitanţă pe 400 de mărci de la spital şi care nu mai necesita scoaterea, urmând să se absoarbă în picior ca aţa de talc ???? (cine ştie cât de aberantă o suna descrierea asta unui ortoped neţepar …)

La bilanţ, în afară de senzaţiile din care am redat sumar, m-am pricopsit, aşadar cu un corp străin în picior, corp pe care nu l-am scos nici acum, cel mai probabil de frica repetării anumitor senzaţii, bonus un traumatism cranio-cerebral minor (minor, minor, da’ mi-a dat dureri de cap vreun an jumate după), o mare julitură la cotul pe care am aterizat, plus ochi vineţii şi lipsă gene la un ochi vreo 2 luni, de ziceai că sunt caras.

Ce-am învăţat din toată chestia asta? Păi ar fi câteva lucruri mai în prim plan, aşa:

– nu există nimic prea greu sau de nefăcut pentru o mamă – a mea mamă, de exemplu;

– când traversez, mai ales pe trecere, să îmi dau pe “silent” toate gândurile ce m-ar arunca într-o nouă trântă cu vreo maşină;

– să mă feresc de bărbatul căruia i-am călcat iubita cu maşina;

– să am încredere în dragostea şi ajutorul celor apropiaţi mie;

– să îmi domin (sau măcar să încerc!) toate închipuirile care mă pot “lucra” la “pisihic”;

– să nu mai merg NICIODATĂ, ÎN VIAŢA VIEŢILOR MELE, într-un spital de stat, decât dacă îl ştiu pe doctorul care mă aşteaptă sau dacă am SMURDUL aproape. Şi asta e valabil şi pentru toţi ai mei!

– oamenii care calcă alţi oameni pe trecerea de pietoni nu sunt întotdeauna nişte monştri – nefericitul care a depăşit celelalte maşini oprite la trecere şi nici măcar n-a avut timp sa frâneze, venea de la mamă-sa bolnavă la Brăila şi era în maşină cu cei doi copii şi soţia.

Cu siguranţă rememorarea acestei experienţe poate fi o pedeapsă mai grea decât dosarul penal pe care ai mei au refuzat să îl solicite pentru omul în cauză… gândindu-se la copiii care ar creşte cu tatăl în puşcărie!



Citiţi şi

Nu știu dacă s-a întâmplat vreodată ceva între ei

De ce sunt frumoase femeile triste

Da, bărbaților cu neveste blânde, femeia voastră vă minte!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,906 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro