Cod roșu de adolescență!

Alexandra Gruian

23 March 2014

Alexandra GruianMereu am fost considerată o fată cuminte – nimic surprinzător până aici, nu? O fată este de așteptat să fie cuminte, și nu zvăpăiată ca un băiat. A mai existat și varianta de silitoare, cuvânt pe care l-am urât cu pasiune dintotdeauna, căci și fetele cuminți sunt capabile de sentimente puternice. Personal, nu m-am simțit niciodată cuminte în acel sens pasiv și submisiv; de multe ori, în adolescență, rebeliunea colegilor și prietenilor mei mi se părea doar o altă formă de conformism, după logica noi fumăm, ne îmbătăm, ne băgăm piciorul în pedala de accelerație, facem sex pe la petreceri pentru că vrem să fim altfel. Întrebarea mea avea doza ei de ingenuitate: altfel decât cine? Răspunsurile puteau fi diverse: decât fraierii, decât cocalarii, decât fițoșii, în fond nu conta, trebuia să fim altfel ca să fim, în cele din urmă, asemănători.

Adolescența nu este de fapt decât începutul unei negocieri pe care o vom purta toată viața, aceea între nevoia de individualitate și cea de apartenență. Cu toate acestea, diverse publicații mai mult sau mai puțin bine cotate ne bombardează cu imagini apocaliptice ale unei perioade la urma urmei naturale. Atenție, cod roșu de averse verbale, rupere de nervi și inundații emoționale! Ultimul material de acest tip (“Ce vor tinerii adulţi şi capcanele adolescenţei copiilor pentru părinţi” din Adevărul) mi-a confirmat isteria cu care ne-am obișnuit să vorbim despre adolescență, “cea mai dificilă perioadă atât pentru copii, cât și pentru părinți”.

lonely teen

Trec peste lipsa de deontologie jurnalistică A.K.A. lipsa datelor despre originea studiului, metodologie (adică nah, măcar să știu unde s-a făcut și pe câți subiecți), sursa de preluare a articolului, la urma urmei putem bănui că oamenii trăiesc și simt la fel, fie că sunt din SUA, Bangladesh sau Insulele Capului Verde (…not!). Primul paragraf este năucitor prin exactitate: “adolescenţii ţipă la părinţii lor de 59 de ori pe an, se îmbufnează de 71 de ori şi spun că îşi urăsc părinţii de 27 de ori”, din nou, fie că trăiesc în India, Japonia sau într-un trib Masai. Îmi și închipui fețele răutăcioase și sadice ale adolescenților acționând un contor minuscul ca cel din reclamele la Axe de fiecare dată când se revoltă împotriva autorității părintești. Mă întreb cât de bine distribuite sunt aceste manifestări de-a lungul anului, sunt ele mai rare de Paști și de Crăciun, când trebuie să fim mai buni? Sau de Hanukkah și Ramadan, ca să fim politically-correct? Nu se știe și oricum nu prea contează: ca părinte, să știi că plodul tău te urăște în cel puțin 27 de momente anual este teribil de chinuitor.

Vorbim despre adolescență ca despre un animal fioros sau labil, după caz, ce sare din hățișuri fără șă știm cum și de ce, și mai ales din care hățișuri. Freud ar zice că din hățișurile copilăriei. Eu nu sunt psihanalistă, dar sunt de acord cu el în mare parte: schimbările din adolescență nu sunt pur și simplu rezultate ale biologiei neîmblânzite. Mental, e de multe ori preferabil să ne scoatem din problemă, aruncând responsabilitatea pe factorii incontrolabili. În fapt, în adolescență culegem ceea ce am semănat până atunci. Cerceii în nas, tatuajele, teribilismul, toate se pot încadra în limitele căutărilor de sine, inerente și benefice. În momentul în care părinții încep însă să se plângă că lucrurile au luat-o razna poate merită să se uite unde anume și în ce moment au pierdut contactul cu copilul lor.

Relația dintre părinți și copii se construiește, mai bine sau mai rău, în timp. Într-adevăr, comunicarea este esențială într-o relație sănătoasă și apropiată, dar aceasta trebuie să existe dintotdeauna în relațiile din familie. În adolescență, copilul negociază și construiește pe ceea ce și-a însușit deja, chiar dacă nu definitiv. Valorile după care s-a ghidat până atunci pot fi reanalizate, dar nu escamotate, cu condiția esențială ca mediul în care el se dezvoltă să fie unul echilibrat. Încrederea dintre părinți și copil e o muncă de ani, ani în care primii pleacă de la premisa că au ceva de învățat de la cel din urmă, în care acceptă să-i descopere lumea în calitate nu numai de mentori, ci și de parteneri. Atunci când simți, și acum vorbesc din proprie experiență, că părinții sunt real interesați de dilemele tale de om în formare, când se implică în discuții cu empatie, deschidere și răbdare să asculte, când simți că ceea ce spui este privit cu apreciere, atunci relația va trece fără să fie afectată de așa-zisa criză a adolescenței.

Dincolo de aceste lucruri, există (măcar) o vârstă pentru fiecare lucru, și a nu profita de îngăduința cu care excentricitățile tale sunt tratate la un moment dat poate fi păcat – ce povestești mai departe? Căutările au farmecul lor, uneori sunt mai vizibile, alteori se petrec la mari adâncimi, în ape aparent liniștite și cuminți. Așa ca fetele…



Citiţi şi

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Să nu îndrăznești să-mi ieși în cale!

Ştiu că voi muri de tânără

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,395 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro