Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cu sufletul unui om nu te joci

2 September 2019

Am învățat din experiențele personale. Am învățat din experiențele celor de lângă mine. Am ajuns la concluzia că, atunci când vine vorba de suflet, nu te joci.

În sufletul unui om, când intri, bați la ușă înainte. Ai grijă ca încălțămintea ta să fie curată – folosești preșul de la intrare. Ceri permisiunea de a intra. În momentul în care ești primit, te comporți frumos. Oferi, primești. Alegi dacă rămâi sau nu. Nu dispari pur și simplu, nu uiți să spui la revedere dacă alegi să pleci, nu rănești.

În privința “norocului” mă consider un om echilibrat. Am avut șansa de a crește fără tată. Și fără mamă. Nu sunt nici prima, nici ultima, știu. Tot ce aveam erau doi bunici materni care mă iubeau (consider că o fac și acum) până la cer și înapoi, două mătuși în care credeam (ulterior unchi și verișori). Au venit în timp și prieteni – oameni care îmi sunt aproape, oameni care țin la mine, oameni care m-au trădat, oameni pe care i-am scos din viața mea.

A apărut și prima iubire, și a doua, și după ambele m-am simțit îmbogățită sufletește, deși pierdusem mult, plânsesem mult, greșisem mult.

După decesul bunicilor și încheierea unei relații de patru ani, m-am trezit singură. În afară de două-trei prietene bune și câțiva oameni buni pe care i-am întâlnit pe parcurs, nu m-a întrebat nimeni cum mă simt. Nu m-a întrebat nimeni unde voi locui când “familia”- sau ce mai rămăsese din ea, cum îmi plăcea mie să zic – a luat decizia de a vinde apartamentul în care trăisem de când mă știu. Nu a întrebat nimeni absolut nimic.

Mătușa mea, cea cu care avusesem o relație minunată ani buni de zile – călătorii, întâlniri, cumpărături (obișnuiam să spun că mi-aș fi dorit ca ea să fi fost mama mea) – a venit într-o zi și a strigat să plec. Să ies din casă, pentru că eu ocup acel apartament, să mă duc la iubitul meu (cu care nu mai eram împreună, dar ea nu a întrebat). A devenit violentă. În patruzeci și opt de ore aveam douăzeci de ani împachetați în cutii. Un împrumut la bancă și multă, multă teamă. Nu a întrebat nimeni cum mă simt. Nu am privit înapoi, am plecat.

Am plecat și, după doi ani de zile, am iertat. Ele nu îmi spun la mulți ani de ziua mea. Ele nu mă întreabă dacă trăiesc, dacă mănânc, dacă dorm. Ele nu mă întreabă dacă mai pot avea încredere în oameni. Ele nu mă felicită pentru realizările mele, ele nu mi-au spus un simplu iartă-mă.

Și sunt zile în care îmi e al dracului de greu. Sunt zile în care aș vrea să le sun să le spun că m-am îndrăgostit. Sunt zile în care aș vrea să beau o cafea cu ele sau să cer o îmbrățișare. Sunt zile în care mă întreb cine va fi lângă mine în ziua în care mă voi căsători, având în vedere că bunicii nu mai sunt, iar rudele din partea tatălui sunt tocmai în India și Canada și nu m-au văzut de când aveam doi ani.

De relația cu mama mea nici nu vreau să scriu, nu sunt pregătită. Nu mai știu nimic de ea de un an, de când a avut grijă să îmi adreseze cuvinte grele (poate și din cauza problemelor psihice cu care se confrunta de zeci de ani). Ea nu știe cum am sărbătorit majoratul, pentru ea nu a contat că aveam nevoie de ea în viața mea.

Citiţi şi Am fost câteva luni fericită. Încă plătesc pentru ele

Vezi, cu sufletul nu te joci, îmi spun eu. În suflet, dacă intri încălțat și cu încălțămintea murdară, rămân urme. Le mai ștergi cum le mai ștergi, ori dacă nu le cureți bine, riști doar să le împrăștii.

Am învățat și am evoluat enorm din cauza acestor lucruri. Nu pot scrie că nu îmi pare rău, pentru că îmi pare. Nu pot spune că nu sunt sensibilă, pentru că sunt. Uneori îmi vine să țip sau să plâng, uneori nu îmi vine să fac nimic. Am avut și zile în care nu mi-am dorit să mai trăiesc, pentru că vedeam doar întuneric în jurul meu.

Acum, tot ce mi-a rămas este să mă bucur de viață și de tot ce are ea de oferit. Mai am atât de multe lucruri de făcut, de văzut și de trăit aici. Știu că sunt lucruri frumoase care mă așteaptă. Și continui să merg către ele.

Pe Alexa-Loretta Parmanand o găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro



Citiţi şi

Se vede cu altcineva

Țineți-vă, naibii, hormonii în frâu! Ați ajuns mai rău decât animalele

Urăște-mă, dar nu mă părăsi!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,593 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro