Cum se şi cum nu se lansează o carte

Tudor Călin Zarojanu

27 March 2016

Tudor ZarojanuCum ştiţi, „lumea nu mai citeşte” – vorbă repetată obsesiv mai ales de către oameni care, ei înşişi, nu prea citesc, drept care nu prea sunt la curent cu fenomenul.

Cum ştiţi, „cultura moare” – chit că superfestivaluri precum TIFF, FITS sau „George Enescu” fac săli şi pieţe pline, iar târgurile serioase de carte pleacă de la 250 de evenimente în sus.

Cum ştiţi, „autorii români contemporani nu se vând”. Această ultimă aserţiune este din păcate adevărată, cu puţine excepţii. Dar e cazul să ne întrebăm de ce. Sau, mai bine zis, ce fac editorii, autorii, oamenii de cultură, intelectualii ca realitatea să se schimbe.

Să începem cu ce nu fac. În primul rând, luând-o de la coadă spre cap, intelectualii nu încurajează pe nimeni să citească. Nici măcar pe propriii copii. Îi ceartă că n-o fac – aşa, într-o doară – dar nu-i încurajează, nu-i stimulează, nu-i provoacă, nu poartă cu ei discuţii interesante pe marginea unor cărţi, nu le propun comparaţia unei cărţi cu o ecranizare – mai aproape de pasiunile celor tineri. Un exemplu la zi: e multipremiat „The Revenant”, îţi provoci copilul să afle cine-a fost în realitate nenea ăla, ceea ce o să-l facă supercool în gaşca lui! Pentru că a citi, să nu uităm, nu-nseamnă numai a citi cărţi. O pagină de Wikipedia e ok.

Oamenii de cultură, elitele, vorbesc rarisim despre literatura română a zilelor noastre. Chiar dacă nu pot rivaliza nici pe departe cu politicienii şi „analiştii”, totuşi există destui intelectuali de vârf invitaţi destul de frecvent la televizor – calea cea mai eficientă de a obţine atenţia publicului (căci articolele de-o pagină din publicaţiile culturale, să fim realişti, nu le citesc nici măcar duşmanii). Un om de cultură sincer preocupat de soarta literaturii naţionale ar trebui ca în fiecare apariţie publică să recomande o carte. E atât de simplu. Altfel – adică aşa, ca-n prezent – n-ai cum să nu te bântuie întrebarea dacă măcar ei citesc altceva decât clasici ai filozofiei.

Autorul, în principiu, are drept misiune personală să scrie. Dar, cum în România încă nu există agenţi literari, în aşteptarea acestora autorii e musai să se şi agite pentru apariţia, promovarea şi succesul cărţilor lor. Marea majoritate se opresc la faza cu apariţia – pentru care sunt dispuşi să şi investească financiar. Publicare „în regie proprie” se cheamă, numai că regia cam lipseşte. O mie, 500 sau chiar o sută de exemplare plătite de scriitor şi, de multe ori, distribuite gratuit la rude, prieteni, critici care nu vor scrie niciodată despre ele şi cine se mai nimereşte prin zonă. Scopul pare să fie palmaresul. Ana are mere, Mircea are cărţi. Şapte. Aurel are 15! E mai tare. Despre promovare, succes, feedback – numai de bine.

În fine, editorul. N-am introdus în ecuaţie şi difuzorul, pentru că difuzorului – mă exprim cât de academic pot – i se fâlfâie. El gestionează sute de titluri lunar, din ce se vinde ia 40-60%, adică de 4-6 ori mai mult decât amărâtul ăla care a scris cartea, iar ce nu se vinde – înapoi la editură, să se spele pe cap cu ele, că doar n-o să pierd bani eu, Difuzorul!

Ok, suntem editură, am luat o decizie eroică, am publicat volumul unui scriitor român în viaţă (mai sunt scriitori români în viaţă, uraaa!), avem o carte, cum procedăm?

Prima primissima condiţie ca o carte să se vândă nu este să fie bună, ci să ştie publicul cititor că există. Soluţii:

a. Convingi un difuzor să-ţi ia câteva exemplare, pe care le distribuie în câteva librării, unde cartea e aşezată undeva, mai vizibil sau mai nu, între alte şapte mii de cărţi. Dacă autorul e un nume celebru, va sări mai uşor în ochi; dacă titlul e şocant şi/sau coperta ingenioasă, e o şansă. În rest – loterie;

b. Te rogi de nişte prieteni din presă (care presă!?) şi din mediul online să scrie despre ea. De obicei, va rezulta un articol cu un titlul de genul „Transcendentul la Eugen Vasile” semnat de un tip şi mai puţin cunoscut decât Vasile;

c. Îi faci publicitate la TV, pe bani grei, umpli oraşele cu bannere şi mash-uri… Glumeam, scuze;

d. Îi faci una sau mai multe lansări cât mai vizibile şi puse la punct.

Am lucrat în două edituri şi în ambele cazuri patronii considerau lansările de carte o pierdere de timp şi de bani. Le făceau uneori, aşa, că se face, mai ales pe la târguri, dar dădeau un semnal solid prin absenţa propriilor persoane.

Lansările de carte sunt într-adevăr pierderi de timp (bani nu prea se investesc) aşa cum sunt făcute majoritatea. De-a lungul anilor, am văzut aproape totul: am fost la lansări la care lipsea cartea care se lansa (într-un caz publicul a putut vedea coperta!), că nu era gata; lansări la care unul dintre vorbitori (sau chiar toţi) spunea că nu a apucat să citească volumul, dar îl ştie pe autor, e băiat bun; o lansare cu 15 autori (era vorba despre 15 cărticele cu desene şi texte) la care erau de faţă vreo şapte persoane (deci nici măcar nu veniseră toţi autorii, necum să invite fiecare pe cineva).

În cam 50% dintre cazuri, niciuna dintre persoanele invitate să vorbească nu are o reală notorietate, care să oprească trecătorul ca să vadă despre ce e vorba şi să-i dea o şansă jurnalistului rătăcit pe-acolo să-l convingă pe şeful lui să dea o ştire.

În 75% dintre cazuri, vorbitorii – cunoscuţi sau nu – n-au nicio charismă, nu conving, nu atrag. Mormăie 5-10-15 minute ceva despre incomprehensibilitate, profunzimi abisale sau înrudirea spirituală cu Marquez, după care aşteaptă aplauze.

În 90% dintre cazuri, toată lumea – vorbitori şi public – stau în picioare, hâţânându-se de pe un picior pe altul şi dorindu-şi din suflet să se termine mai repede. Când se anunţă „Autorul va acorda autografe!”, toată lumea răsuflă uşurată, cu sentimentul datoriei împlinite.

În fine, în cvasitotalitatea cazurilor, nu există nicio strategie a editurii privitoare la asigurarea unui număr minim de spectatori. Nici măcar autorul nu e preocupat de asta. Cum să nu fie acolo toată familia ta şi toţi prietenii, în afară de cei netransportabili!?

Ei, bine, aşa nu! Decât aşa, mai bine nu!

Dar cum?

lansare carte

O să încep, cronologic, cu sfârşitul, adică lansarea cea mai recentă la care am participat. Organizată de Editura Eikon, cu consistenta contribuţie a autoarei, o tânără debutantă, Ioana Andrada Tudorie. Un volum de versuri inspirat intitulat „Ce n-a pictat Matisse”.

Mai întâi locul: legendarul Club A, regele neîncoronat al underground-ului. Nu mai faceţi lansări printre standurile cu cărţi! O librărie e o opţiune numai dacă e loc – ca la Humanitas Cişmigiu – să se aşeze 30-40 de scaune în faţa unei mese cu fotolii. În rest, căutaţi spaţii cât mai neconvenţionale, sunt destule!

Apoi publicul. Tânăra autoare s-a asigurat personal de prezenţa a vreo 35 de oameni. O să spuneţi: Păi, şi dacă-s prietenii ei, care-i câştigul? Câştigul este că fiecare dintre spectatori poate fi factor de influenţă, de răspândire a informaţiei şi a impresiilor care o însoţesc. Ca mine, acum, care nici măcar n-o cunoşteam!

Trei: atmosfera şi spectacolul. O lansare trebuie să fie un spectacol dacă vrei să existe şansa s-o pomenească cineva, să vorbească despre ea şi implicit despre carte. În Club A au avut loc discuţii, s-au spus glume, s-a cântat! Cireaşa de pe tort a fost o idee super tare a Ioanei, care pregătise într-un coşuleţ împletit „răvaşe” în stil papirus, pe care erau scrise câteva versuri dintr-o poezie. Fiecare dintre cei prezenţi trăgea un răvaş şi – dacă voia, fireşte – îl citea cu voce tare, după care autoarea rostea poezia respectivă integral şi-i spunea povestea: în ce contex şi cu sentimente a scris-o.

Se cheamă interactivitate, da? Se cheamă creativitate. Se cheamă marketing.

Cu ani în urmă, într-un februarie friguros şi cu zloată, un bun prieten, Ciprian Enea, m-a consultat legat de lansarea unui volum de poezii. Am stabilit împreună ca, la intrare, fiecare spectator să primească o cănuţă cu ţuică fiartă. A doua zi, nu unul ci trei ziare au titrat „Poezie şi ţuică”. Cine ştie dacă, altfel, ar fi scris vreun rând. Peste câţiva ani, Ciprian şi-a organizat o super-lansare într-un club, în care pe podea era un desen uriaş făcut din candele aprinse… Azi este un prozator de succes.

Cu şi mai mulţi ani în urmă, când Adina Kenereş, de la Editura Compania, s-a sfătuit cu mine pentru lansarea unei cărţi despre moartea lui Lady Di, l-am adus pe celebrissimul Virgil Vochină (fusese un accident rutier), un medic şef de secţie la Urgenţe (caz medical grav) şi un celebru avocat (dispute juridice). Mai mult, am plasat o urnă în care spectatorii puteau să voteze „Accident sau crimă?”…

În fine, când mi-am lansat propria carte, „Sfîrşitul lumii”, având în vedere subiectul, am făcut-o pe terasa Observatorului Astronomic Bucureşti. Au fost 70 de oameni şi s-au vândut tot cam atâtea exemplare.

Am povestit toate astea, vorba bancului, nu ca să mă laud, ci ca să arăt că se poate. Adaug determinarea extraordinară cu care îşi promovează cărţile Liviu Surugiu (inclusiv printr-un superb clip video!) şi lansarea auto-organizată de Vlad Oncescu la Cărtureşti, când din cartea lui a citit marea actriţă Maia Morgenstern!

Un ultim cuvânt: cât e autorul mai puţin cunoscut, cu atât trebuie să fie mai mare efortul de promovare! E elementar! Nu băgaţi bani în publicitatea la Paulo Coelho sau Dan Brown, se vând oricum! Dacă tot aţi făcut gestul minunat şi curajos să publicaţi un român valoros, dar puţin cunosccut, băteţi-vă să se şi vândă! Insuccesul lui comercial nu e o fatalitate, ci o problemă de marketing!



Citiţi şi

Unde naiba a dispărut sălbăticia plajelor nepopulate?

E ușor să stai în străinătate și să critici situația din România

Mândru că sunt român?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,694 views

Your tuppence

  1. Melinda De Ross / 18 April 2016 11:56

    Prima persoana din Romania care constat ca are habar de ce trebuie facut pentru a promova un autor bun. Nu exista profit fara investitii! Oare cate edituri din lume inteleg asta?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. nc / 9 April 2016 9:34

    bine punctat, cu o mentiune: locul poate sa ramana foarte bine si libraria iar lansarea sa fie un succes daca celelalte puncte sunt respectate 🙂 asta pt ca in general un cititor s-ar putea sa prefere libraria unui local oricare ar fi el iar in local sa nu gasesti cititori defel

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro