Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

De ce mă eviți?

23 September 2018

– continuare de aici

„Adrian are iubită!”… cuvintele astea trei i se învârteau copilărește în cap, de parcă s-ar fi întrecut cu trotineta pe aleile goale ale minții ei. Așa se simțea acum, goală de gânduri și lipsită de orice urmă de voință. Se lăsase complet dominată de aceste trei nărăvașe cuvinte ce-și continuau goana amețitoare.

Ajunse la serviciu, uită să mai salute, se aruncă pe scaunul ei, fără să vadă nimic în jur. Nici măcar pe Adrian care zâmbea cu subînțeles, în timp ce povestea cu colegii, mai mult ca sigur impresii de la petrecere. Se pare că momentul lor de intimitate nu trecuse chiar neobservat, iar acum băieții erau tare curioși să afle urmarea. Adrian reușise astfel, printr-o mișcare inteligentă, să se poziționeze acolo unde-și dorise, în vârful invizibilei ierarhii a departamentului și nu avea nevoie să facă niciun fel de confidențe pentru a capta atenția, așa că evita abil, cu umor, întrebările mai mult sau mai puțin indiscrete. Adevărul este că nu se așteptase să descopere o așa femeie în ștearsa și insignifianta Amalia…

cuplu despartire tristete

Și-n tot acest timp, nici măcar nu bănuia că ea deja îi descoperise micul secret… Nu se mirase că ajunsese atât de târziu, dar nu înțelegea de ce nu-i aruncă măcar o ocheadă dintre cele pline de mesaje, suficientă să-i dea de înțeles că noaptea trecută a fost minunată și că totul este în regulă între ei, că îi este deja dor de el și că este fericită că-l revede… În schimb, nimic. Amalia rămăsese în spatele monitorului, dar nu se apucase de lucru. Pur și simplu, privea, năucită, în gol. Câteva colege o observaseră și veniră repede, să vadă dacă se simte bine, dacă i s-a întâmplat ceva, dacă are nevoie de un pahar cu apă sau, Doamne ferește, să cheme salvarea. Însă nu reușise niciuna să scoată altceva de la ea, în afară de „sunt bine, mulțumesc”. Și tot fără să-și înceapă treaba. Adrian urmărea totul de la distanță și, descumpănit, nu știa cum să acționeze, așa că se decise să-i trimită un mesaj. Acel mesaj pe care ea îl așteptase degeaba mai devreme… acum venise, dar era prea târziu. Auzise sunetul specific, atât de iubit și de urât în același timp, dar nu reacționă. I se părea exagerat de obositor să vadă cine îi scrie, să se proceseze cele scrise și, eventual, să conceapă și un răspuns.

Puținele ore rămase până la sfârșitul programului se scurseră la fel. Cu toții hotărâseră să o lase în pace, cu siguranță mâine totul avea să intre în normal, oricine poate avea și astfel de sincope. Adrian s-a tot foit și s-a ferit să meargă direct la ea, știa că tot biroul este cu ochii pe ei și parcă nu ar fi vrut s-o expună. În schimb, îi umpluse căsuța de mesaje… ce rămăseseră necitite.

La încheierea programului, Amalia și-a luat mecanic lucrurile și a ieșit precum intrase, fără să vadă sau să audă pe nimeni. Adrian a ieșit și el, după ce, în prealabil s-a schimbat cu jacheta de ciclist, semn că urma să meargă direct să pedaleze și nu avea să iasă împreună cu ceilalți colegi, așa cum o făcea uneori, la barul din colț. De fapt, avea de gând s-o urmărească pe Amalia ca să-i poată, în sfârșit, vorbi între patru ochi.

Amalia pornise pe jos, aiurea, fără direcție. Încă mai măcina nenorocitele alea de cuvinte și nu știa de ce sau de cine să se agațe, să iasă odată la suprafață, să poată respira și vedea, din nou, lumea.

Când Adrian a strigat-o, nu a reacționat. L-a auzit, a știut că este el, dar s-a temut că dacă are vreo reacție, oricare, s-ar fi putut prăbuși.

– Amalia, s-a întâmplat ceva? Ce e cu tine? De ce mă eviți? Ești bine?

Niciun răspuns. Atunci, hotărât să termine mai repede șarada asta fără sens, o apucă de mană și o opri în loc. Cu ochii uscați, inexpresivi, Amalia îi aruncă o privire disprețuitoare și articulă cu greu: „Da, iubito, este totul în regulă…”.

Dacă l-ar fi trăznit din senin, șocul lui Adrian nu ar fi fost la fel de mare. În sfârșit, înțelesese ce se întâmpla cu femeia din fața lui. Amalia îl auzise când, plecând de la ea, îi răspunsese la telefon iubitei sale. O greșeală pe care acum nu știa cum s-o îndrepte, mai ales că încă nu hotărâse nimic în legătură cu cele două femei. Socotelile lui includeau secretul ferecat cu mii de lacăte și mult timp la dispoziție în care el să-și dea seama pe care dintre ele o vrea. Și cum rămăsese fără replică, Amalia își umezi buzele și adăugă cu efort:

„Nu te obosi, de fapt, mie nu-mi plac aventurile de-o noapte și tu doar atât ai fost.”



Citiţi şi

„…până mâine te-ntoarcem pe dos!”

Femeia adulmecă s*xul de la o poștă! Nu te juca cu nasul ei!

„Un desert bun”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,365 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro