Despre vanitate, cu Doina Ruşti

Diana Evantia Barca

30 June 2011

doina ruștiAutoarea romanelor “Zogru” sau “Fantoma de la moară” vorbeşte pentru Catchy.ro despre deranjul pe care-l poate face un motan capricios daca este închis în locul în care sunt înjunghiate dorinţele, subsolul misterios al minţii unei femei.

Duhovnicii lumii moderne par să fi murit, spune scriitoarea Doina Ruşti, al cărei cel mai recent roman, “Patru bărbaţi plus Aurelius” a stat săptămâni întregi în topurile de vânzări ale editurii Polirom. Mizează pe confesiune pentru îmblânzirea unui motan capricios şi bizar, care trăieşte în subsolurile minţii unei femei, singur într-un loc de depozitat gunoaie şi tocmai de aceea tentat să zgârie pereţii. Aurelius, dupa unii critici cel mai misterios dintre personajele stranii ale Doinei Ruşti, este sforarul intrigilor de deasupra, un univers în care dramele pornesc întotdeauna de la o legatură proastă cu lumea şi în care vindecarea absolută înseamnă… certificatul de deces.

Aurelius este spiritul manipulator al lumii, surogatul amanţilor visaţi, un obstacol în stare să trezească instinctul criminal al unei femei ofilite. Îl putem numi pe Aurelius vanitate – şi aşa am înţelege de ce motanul devine, odată cu trecerea anilor, îndârjit şi intolerant, mai tentat să raşcheteze zidurile, mai ales în dreptul ochiurilor de lumină. Romanul Doinei Ruşti vorbeşte, de fapt, despre falsa apocalipsă a ultimului cititor de pe planetă, pornind de la sistemul “promotorilor de cărţi povestite sau al entuziaştilor zvonurilor din jurul unor cărţi care de multe ori nici nu există”. Dar urmăreşte istoria unei femei pe care un tip din categoria seducătorilor (unul dintre acei “aventurieri irezistibili şi de neevitat!”), o împinge din nemulţumitorul fotoliu de cititor în rolul eroinei de ficţiune. Despre aceşti bărbaţi după care femeile se dau în vânt şi despre cutremurele pe care le produc ei în lumea lui Aurelius am invitat-o pe scriitoarea Doina Ruşti să vorbească, la o cafea specială Catchy.ro.

DIANA EVANTIA BARCA: Motanul care apare pe coperta ultimului tău roman a fost uitat, aşa cum spuneai, în subsolurile minţii, abandonat în singurătate. Ai putea descrie acest subsol al minţii unei femei şi, mai ales, locurile raşchetate de ghearele lui Aurelius?

DOINA RUŞTI: Subterană! Crede-mă, nu e un subiect de interviu! Dostoievski a scris despre el până l-au durut mâinile. Acolo, sub bolţile tăcute, zac înjunghiate dorinţele. Iar în firide, pe consolele de marmură, pe lângă stâlpii de fum, se leagănă coada inegalabilului Aurelius. Uneori, se ridică pe labele din spate şi-şi înfige ghearele sub pervazul micilor ferestre. Dar să nu crezi că-ar avea vreo depresie ori c-ar fi mistuit de singurătate. Pur şi simplu, pisicul ăsta, plin de ifose, nu suportă să uiţi de el!

DEB: Cine este exact motanul tău si de ce poate trage el sforile în lumea “de deasupra”?

DR: Unii îl numesc vanitate. Dar pentru mine este mai mult de atât. În vremea studenţiei mă îndrăgostisem de un violoncelist. Era un tip cu degete lungi şi ochi ceţoşi, cu principii de viaţă extrem de sumare. Evident, făcea parte din tagma „inevitabililor”, a acelor bărbaţi seducători, haimanale adorate, care fac să înflorească sângele şi să se ofilească neuronii. Şi cum eram, chiar şi pe vremea aia, o fiinţă raţională, mi-am astupat urechile şi am închis ochii ştergându-mi cu totul din memorie braţele de lăcustă şi părul fluturător. M-am îndepărtat pe cât de repede am putut, iar când m-am considerat în afară de orice primejdie, am descoperit cu uimire că în subteranele fiinţei mele îşi făcuse apariţia un pisoi. Era un animal tandru şi pervers, care îşi întindea uneori lăbuţa spre ferestrele minţii mele, disturbându-mă de la viaţa cotidiană.

Cu trecerea anilor, acest animal calin a-nceput să-şi schimbe înfăţişarea şi obiceiurile. Pe măsură ce în viaţa mea s-au înmulţit întâmplările cu bărbaţi seducători, evitaţi sau nu, pisoiul Aurelius a devenit din ce în ce mai îndârjit, mai fiţos, mai dornic să-şi ascută ghearele pe imaculaţii pereţi. El este făcut din renunţări, din nefericiri, din umilinţe sau din gânduri de răzbunare, dar şi din fericirile care hrănesc vanităţile oricărei femei.

DEB: Păstrează mintea, în subsolul ei, amintirea umilinţei şi perspectiva răzbunării, aşa cum pare că sugerează misteriosul tău motan? Rănile din dragoste sunt mai uşor de reţinut şi apoi mai imperativ de plătit decât altele?

DR: În mod fatal, umilinţele stau la baza celor mai multe dintre amărăciuni. Ele sunt nevăzutele insecte care transformă carnea fragedă în ciupercă otrăvitoare. Orice umilinţă erodează afectivitatea, căci, chiar şi atunci când credem că un om a fost rănit în latura lui socială, de fapt el este lovit în singura zonă dureroasă, a inimii, a amorului propriu, a acelei fiinţe înaripate, pe care o iubim şi care, cu timpul se poate transforma în pisoi miorlăitor. O umilinţă este un junghi care trezeşte furiile. Iar când este vorba despre umilirea unei femei îndrăgostite, pisoiul ocult poate deveni un leopard înfometat.

Am văzut odată un bărbat trecut de 30 de ani, a cărui tinereţe s-a dus slujindu-l cu entuziasm pe unul dintre mogulii culturii noastre. Căci şi cultura îşi are baronii ei. Acest servitor umil, pe care l-am putea numi Vaniuska, trăind sub oblăduirea marelui marchiz al ideilor, evident, nu reuşise să scrie nici măcar o carte, căci, ştiţi cum e: la umbra falnicilor copaci nu cresc decât buruieni şi uneori nici atât. Ştiindu-se la subţioara marelui om, lui Vaniuska îi plăcea să se prezinte ca scriitor. Îşi făcuse chiar şi cărţi de vizită cu această titulatură, uitând cu totul că nu produsese nimic. În ziua despre care vorbesc, valetul nostru a fost invitat la o chermeză artistică. Un ciumete, venit din fundurile puturoase ale Moldovei, neştiind cum stau lucrurile, i-a cerut bietului Vaniuşka un autograf pe una dintre cărţile ilustrului său mogul. Nu era nimic jignitor aici, ba dimpotrivă. Cu toate astea, în inima micşorată de umilinţele zilnice, s-a produs un declic. Vaniuşka şi-a dat seama că, în ciuda devotamentului său şi a anilor dedicaţi cu totul marelui om, nu era decât un umil servitor. Iar în sufletul său de căţel care apărase cu micii săi colţi manşetele stăpânului, s-au prăbuşit munţii. A scos pistolul şi-a tras drept între ochii moldoveanului amator de autografe.

Cu asta nu vreau să spun că nu e bine să ceri autografe, ci că nu există vreo diferenţă între suferinţa unei femei rănite de amant şi deznădejdea micului servitor! Nu injuriile ori bădărăniile, ci complexele scoase la lumină îngraşă silueta pisoiului din subterană!

DEB:  Cât sunt de vinovaţi ceilalţi, până la urmă, pentru “multele lucruri” care ni se întâmplă într-o viaţă, acele lucruri pe care le evocai cândva. Care sunt “micile erori de percepţie” care ar putea întoarce această regulă exact pe dos?

DR: Draga mea Diana, ceilalţi sunt mereu vinovaţi! Cred că-ţi dai seama că este mult mai confortabil! Cu atât mai mult în cazul erorilor de percepţie! Iar înţelegerea lumii este în mod constant subiectivă şi ordonată de prejudecăţi. Când o femeie, considerată în mod unanim nasoală, câştigă inima unui fante, valurile opiniei publice cresc mult peste cotele normale. Dacă un bărbat ca un gândac de bucătărie se urcă pe-o adolescentă  bună de pus în ramă, milioane de omoplaţi se destind pe spătarele scaunelor. Din când în când, mici întâmplări, care nu pot fi citite prin regulile existente, schimbă puţin perspectiva. Ele nu sunt decât accidente întăritoare.

DEB: Spuneai că internetul este locul unde se vindecă frustrările şi dramele care pornesc, în proporţie covârşitoare, dintr-o relaţie proastă cu lumea. O aparentă vindecare, probabil. Există vreun drum către vindecarea veritabilă?

DR: La această întrebare labirintică nu pot să răspund decât pe scurt. Când eşti în plină depresie, asediat de pisicul din subterană, nu-ţi rămâne decât un singur lucru: să faci curat. Tocmai de aceea toate religiile au funcţionat pe bază de confesiune. Egipteanul de rând, în lumea de-acum 4000 de ani, se ducea la statuia lui Isis, care arăta ca o cuşetă, pictată pe dinafară cu faţa zeiţei. Evident, înăuntru stătea preotul cu urechea ciulită. În faţa acestei statui, sărmanul depresiv îşi spunea durerea şi cerea sfatul cel bun, pe care îl primea cu promptitudine. În lumea actuală, duhovnicii au murit demult. Toţi avem nevoie să ne confesăm. Când eram foarte tânără, îi sfătuiam pe îndrăgostiţii fără nădejde, pe cei măcinaţi de o aspiraţie fără final, să povestească de cinci-şase ori şi să scrie toate întâmplarea, pentru a scăpa de ea. Astăzi internetul oferă mult mai multe căi de ucidere a pisicului din subsol!

Cât despre vindecare… asta sună a certificat de deces.



Citiţi şi

Nu reușise niciodată să iubească mai mult decât suferise

Când eram copil

Nebunia împăratului gol

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,539 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro