Dintre cele şapte păcate capitale, mândria – ooo!, şi ce mândrie – este unul care te deturnează.
Până unde accepţi compromisul? Până unde ierţi? Şi oare e ceva de iertat?
El s-a dus la alta. Nu o zi, nu două, nu de un an, şi nu de doi. Mândria e prima care, în lipsa iubirii (sunt femei care nu pot iubi), îşi arată colţii. Mândria e teribilă.
Din mândrie reacţionezi ca o leoaică rănită: Cum? Mie? Eu? Eu care… am făcut atunci, am spus, am fost, am certificat de căsătorie, mi-a jurat că…
Sunt ani şi nu poţi accepta. Ţi-a făcut curte, ai făcut nuntă, copii, case, bogăţie… ţi se pare că ai făcut totul pentru el. Poate chiar aşa crezi, poate chiar ai făcut, dar ce faci, ce faci atunci când el crede că, de fapt, cu excepţia unui copil, pe care, oricum îl făceai cu altcineva, nu ai făcut nimic….
Sunt şi alte cazuri.
Soţul meu, la nici un an de la căsătorie, fusese nu la una, la altele. A venit acasă cu miros şi urme de femei, iar eu, la 22 de ani, suficient de proastă să mă mărit fată mare, nici n-am ştiut cum să reacţionez. Eram frumoasă, mai tânără cu 11 ani ca el, eram cu adevărat frumoasă şi mult mai instruită, dar şi el era frumos şi nu era prost.
Ce ştie un bărbat în astfel de situaţii? I-am spus, aproape cu prietenie, fără să-mi pese în mod real, ca un partener loial, că ştiu că s-a dus şi nu s-a sinchisit să mă mintă: da, spune el, care era sportiv (şi încă unul de perfomanţă) mi le-a pus (şi spune numele unei celebrităţi) în pat. Ce să fac? Să cad de prost?
Nu ştiam ce să cred. Iar infidelităţilor le-au urmat violenţa şi alte infidelităţi. La şapte ani de dezastru, l-am lăsat. Şi nu pentru violenţe – deşi asta ar fi fost mai mult decât suficient -, nu pentru desfrânări – şi astea erau suficiente.
S-a îndrăgostit.
S-a îndrăgostit, în sfârşit, teribil, de o colegă de serviciu. Ea, mai mare ca mine, şi, în sfârşit… poate nici nu există comparaţie. Râdea lumea de el. Dar nu era mândră. Îl iubea, îl iubea aproape cu durere, iar el nu se sfia să-mi spună.
Iar eu nu-l iubeam.
Am urât-o. Pe ea, nu pe el. Am urât-o crunt, aproape patologic, i-am dorit moartea, am considerat-o singura vinovată. Mi-am făcut scut din ură. Nu l-am mai vrut. Nu l-am mai suportat. Am stat degeaba câteva luni cu el, deşi eram sigură că voi ajunge să divorţez.
Am divorţat. În astfel de cazuri, nu există altă soluţie. Mândria, teribila mândrie, nu m-a lăsat să rămân în asemenea ecuaţie. Nu exista altă soluţie: Te-ai dus la ea, lingura ei, patul ei, apoi lingura mea, patul meu (în care nu mai intrasem împreună de ani), parfumul ei, părul ei, viaţa ei, ştii şi tu că eu ştiu şi nu te poţi abţine: Du-te dracului! Să se ducă şi ea! Amândoi!
Mi-am luat copilul şi am plecat. Am plecat cu mâna goală, am lăsat tot şi am mâncat pământ şi m-am ridicat. Şi i-am dat singură copilului tot ce i-ar fi dat doi părinţi bogaţi, dar, mai presus de toate, educaţie.
Viaţa s-a schimbat, şi au trecut ani şi mult mai târziu mi-am pus întrebarea: dacă eu, femeie tânără, fără „abateri”, frumoasă şi deşteaptă, care i-am făcut un copil, drace! şi fată mare!, n-am putut „ţine”un bărbat, bărbatul „Meu” (cu acte, haida de!), înseamnă că nu m-a iubit.
Aşa e, nu m-a iubit. Şi acum îi mulţumesc acelei femei cu care s-a încurcat (dar cu care n-a rămas) că a făcut sacrificiul de a fi motivul pentru care eu am divorţat.
Acum, mândria mă ocoleşte. Văd limpede, foarte limpede: vinovat se face doar de violenţe. Dacă s-a dus la alta, n-a avut acasă ce trebuia. Mândria m-a făcut să nu văd adevărul: că nici certificatul de căsătorie, nici copilul, nici măcar că a fost primul, nici frumuseţea şi nici disponibilitatea mea de a ţine o căsnicie n-au contat. El a simţit că nu sunt sufleteşte lângă el şi a plecat la alta.
Am rupt hârtia, falsul motiv al unei relaţii moarte.
Şi bine am făcut. Ca în Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni: Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.
Guest post by M.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
