Simt nevoia unor precizări…
Nu mă cunoașteți decât din ceea ce aştern pe foaie. Eu nu scriu pentru nevoia de afirmare. Nu am pretenții de artistă și nu-mi vreau gândurile așternute pe vreun perete drept noi aforisme. Nu! N-am pretenția să scriu o carte și să îmi fac publicitate. Și, oricum, dacă aș face-o, ar fi o carte tare plictisitoare. Cred că și eu m-aș plictisi de mine. Să îmi citesc la nesfârșit lupta sub diverse rânduri. Pentru mine, scrisul e tratament. E pastila de care am nevoie. Poate doar din punctul ăsta de vedere îmi consider scrierile o artă. Doar din punctul asta de vedere! Căci auzisem cândva că arta se naște din durere. De aici trageţi voi o concluzie.
Și Dumnezeu știe că am încercat să scriu atunci când sunt fericită. Băi, nu iese nimic. De sub mâinile mele și neuronii mei înecați în endorfine, nu iese nimic frumos. Doar durerea şi frustrarea mă fac să scriu! Căci doar atunci am nevoie de pastila asta. Doar atunci parcă toți neuronii mei se unesc pe un câmp de luptă și mă îndeamnă să îmi las gândurile să zboare. Port mii de conversații cu mine. Dar atunci când scriu, o fac cu sufletul. Și nu urmăresc vreo poveste. În mod normal, nici nu-mi citesc ideile. Pentru că știu că aș ruina orice urmă de veridicitate lăsată încă de personalitatea mea mai vulcanică și nechibzuită. Ştiu că aș încerca să urmăresc un limbaj cât mai standardizat. Și nu asta mi-e intenţia. Eu vreau să îmi spun povestea. Pe bucăți. Cu cât mă lovesc mai tare, cu cât cad mai puternic, cu atât știu că voi fi capabilă să mă ridic prin scris. Acum am înțeles că ăsta-i modul meu de a transforma energia negativă în ceva mai bun. Pentru mine. Și nu vreau să transmit învățături. Poate mai caut încă o urmă de validare. Poate încerc să îmi caut un suflet geamăn care să îmi înțeleagă sufletul fără să mă judece. Că-i greu să găsești oameni din ăștia. Mi-am privit apropiații cum se schimbă. Cum din umili și frumoși s-au transformat în aroganți și urâți.
Și încă ceva, eu nu vreau să schimb lumea. Știți voi sfatul acela motivațional „De vrei să schimbi lumea, începe prin a te schimba pe tine”. Eu nu vreau să schimb lumea, dar vreau să mă schimb pe mine. Vreau să mă integrez în mulțime. Vreau să nu ies în evidență cu nimic. Nici prin personalitatea intimidantă, nici prin părul care mă evidențiază în mulțime, roșu si creţ, nici prin râsul puternic. Nu, eu vreau să fiu obișnuită. Căci oamenii obișnuiți sunt fericiţi.
E dureros să ai atât de puține dorințe de la viață și să eșuezi în toate. E dureros când pierzi persone dragi pentru care simți că nu ai făcut tot ce ți-a stat în putință, că nu ți-ai dat juma’ din suflet că să îi salvezi. E cumplit să aprinzi o candelă pentru sufletul cuiva, dar să aștepți încă telefonul să sune. Să aștepți să intre pe ușa zâmbind. În același timp. Să faci și să gândești asta.
De asta nu vreau să schimb lumea. Am pe umerii mei atâta vină. Și poate mă pedepsesc singură, poate îmi iau singură dreptul la fericire. Dar am îndurat mult. Nu vreau să schimb lumea, nu pot să schimb lumea, nu scriu frumos.
Da, nu scriu frumos. Eu nu vreau asta. Vreau să transmit. O adunătură de cuvinte și o frază frumos împopoțonată poate să facă oricine. Dar nu toți pot transmite. Asta am învățat din una din cărțile mele de suflet. „Evadarea tăcută” a Lenei Constante. Fraze scurte. Sacadate. Îți taie respirația. Dacă ești un pic pasionat de literatură sau poate dacă ești aventurier în lumea cărților, n-are cum să nu te atingă în vreun fel cartea aia. E scrisă genial. Şi nu cred că intenția a fost în mod obligatoriu publicarea memoriilor. Cred că pentru un deținut politic, crearea unei lumi interioare a fost singură șansă de salvare. În fine… deja am divagat. Ziceam de tehnică… da, oricine poate aduna trei metafore-ntr-o frază. Să sune bine. Dar nu oricine te poate face să simți. Asta vreau eu. Să simți cu mine. Atunci când citești trei rânduri din aberațiile pe care le mai scriu din când în când, vreau să simți… să ai puterea să te desprinzi de tine și să te gândești că tot ce ai tu ar trebui să te facă fericit pentru că sunt alții care nu au nici atât.
Eu nu vreau să schimb lumea…
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
