Am început clasa a V-a într-o şcoală nouă, cu colegi noi, cu vecini noi (tocmai ce ne mutasem). Cu uniformă şi pantofiori noi de lac, cu ghizdanul nou şi el, cu multe emoţii. După ceremonia de deschidere am intrat în clase şi ne-am ales băncile. Tovarăşa dirigintă a strigat catalogul, încercând să ne cunoască chiar de la prima întâlnire. Mi-am auzit numele, am răspuns frumos, dar exact în acel moment cineva şi-a scăpat penarul pe jos cu mare zgomot, iar tot ce era în cutia aceea de lemn s-a împrăştiat pe parchet, spre amuzamentul nedisimulat al colegilor. Diriginta l-a certat şi l-a întrebat cum îl cheamă pe cel care deranjase astfel ora, iar el a răspuns simplu „Mircea”, în timp ce un coleg din spate îl tot împungea cu unul dintre creioanele împrăştiate pe jos.
Aşa a intrat Mircea în viaţa mea, copilul cu ochii mari şi verzi şi cu un păr incredibil de blond şi de creţ. Însă ce mă atrăgea cel mai mult la el era dintele lui din faţă ciobit la fotbal, într-o ciocnire cu un alt coleg. De aici i s-a tras şi porecla pe care a purtat-o cu veselie toată viaţa: Ciobitu’! Multe lucruri şi întâmplări fericite ne-au înseninat copilăria datorită zâmbetului lui Ciobitu’, aşa cum îi strigau chiar şi profesorii. Mircea îi spuneam doar eu şi mama lui, după cum mi-a mărturisit mai târziu, când eram la liceu.
Odată, la o oră de dirigenţie, a trebuit să răspundem în scris la întrebarea ce meserie am vrea să avem când vom fi mari şi de ce. Cam toţi colegii voiau să se facă ingineri sau doctori, unii voiau să construiască diverse lucruri (în plin avânt industrial şi de dezvoltare a oraşelor din timpul comunismului asta se „purta”) sau să vindece oamenii. Fiecare scrisese cât mai mult. Dar din grămada de foi a extras doar una singură – pe cea a lui Mircea şi, mirată, l-a întrebat de ce vrea să se facă actor.
– Ca să fac oamenii să râdă, a răspuns el mândru, şi bineînţeles că toţi au râs şi şi-au bătut joc de el şi de dintele lui. Şi au mai râs şi după aceea, auzi la el, actor…
Amiciţia din copilărie s-a prelungit şi în liceu şi, în multe rânduri, mi-a fost cel mai aproiat prieten. El a făcut liceul de matematică, dar şi-a urmat visul de a deveni actor, aşa că, deşi după absolvire nu ne-am mai întâlnit, îi vedeam deseori numele pe afişele teatrului Fantasio şi mă bucuram sincer pentru el, zicând de parcă ar fi fost lângă mine: ai reuşit Mircea, bravo ţie, prietene!
Ultima noastră întâlnire faţă în faţă a fost pe terasa Tomis, unde am mâncat o pizza şi am băut un suc împreună; trecuseră mai mulţi ani, eram fiecare căsătoriţi, eu aveam doi copii, el avea un băiat tot blond şi cu părul creţ… Surprinsă, am descoperit, când a izbucnit în râs în timpul discuţiei noastre, că îşi reparase dinţii şi şi-i albise, arăta incredibil aşa, blond şi bronzat, cu părul creţ şi lung, că aproape îi intra în ochi, dezinvolt şi vesel, cum nu am întâlnit pe nimeni… Mă tot uitam la dintele lui şi mă apuca şi pe mine râsul amintindu-mi câte pătimise, săracul, în copilărie, din cauza lui. Erau încă foşti colegi care îl strigau Ciobitu’, ce ironie…
Mi-a spus cu ce colegi s-a mai întâlnit, cine ce a ajuns şi aşa am povestit mai bine de o oră. Am râs copios când mi-a oferit două invitaţii în loja teatrului, la unul dintre spectacolele în care juca. Am şi fost şi mi-a făcut plăcere să îl văd pe scenă. Însă nu am păstrat legătura şi viaţa ne-a purtat în direcţii total diferite.
Eu m-am mutat în Bucureşti şi, după câţiva ani, când mi-am revăzut o fostă colegă de generală, am întrebat-o ce mai face Mircea.
– Cine, tu, Ciobitu’…?? Păi, nu ştii, a murit acum cinci ani, a făcut infarct…
– Nu pot să cred…
Mi-am propus, când merg data viitoare la Constanţa, să îi duc flori la mormânt…
Îmi lipseşti, MIRCEA, lumea este mai tristă fără tine!
Guest post by Maria Gabriela Ionescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
