Este dimineață. Soarele a apărut și s-a cățărat vesel pe răsărit. M-am trezit cu o stare bună de dispoziție înaltă. Îmi fac tabieturile specifice acestui moment al zilei, ca orice femeie care se respectă.
Până la ora 9 sunt gata. Cu tot. Port o fustă scurtă și un tricou gri cu dungi orizontale. Și două cozi. Sunt momente în viață în care și părul trebuie împărțit astfel, aduce tinerețe și senzația de prea-plin. Mă îndrept alene spre plajă. Nu mă grăbesc, am de gând să savurez fiecare moment, să respir fiecare întâmplare, fiecare pas. Și să observ. Am ales ca drum spre plajă unul lăturalnic, trecem împreună pe lângă lac, sălcii, pescari, bănci, poteci asfaltate, iarbă cosită proaspăt. Nuferii inundă lacul, cel puțin pe maluri. Sunt tentată să întind mâna să apuc unul, dar apa întunecată mă îndepărtează. Privesc cu luare-aminte pe jos, sunt mulți gândăcei roșii. Unii chiar încălecați în șir indian. Ce scop au ei în viață? Oare au vreunul? Încerc să-i ocolesc și-mi continui drumul. Fac poze. Îmi place cum se reflectă soarele în apa lacului. De undița unui pescar s-a agățat ceva. Mă opresc să văd ce. Și nu sunt singura curioasă. Sunt cu telefonul pregătit să imortalizez „ceva”-ul prins de firul undiței. Așteptăm câteva minute, eu și curioșii. Un peștisor, normal. Primul. La ce mă așteptam? Fac poză, pescarul îmi face cu ochiul, chiar dacă sunt însoțită (ce pișicher!) și merg alene mai departe. Nu e multă lume pe aici, e soare și cald, am timp și spațiu să-mi adun gândurile, nu mi-au mai rămas multe și asta e reconfortant, au luat și ele vacanță. Printre umbre, lumini și pescari eșuați, cotesc la un moment dat la dreapta. Ajung la drumul principal, cel ales de majoritate pentru a se îndrepta spre plajă. E frumos și aici. Îmi place lumea pestriță, zgomotul, vreau să observ, să mă scald în gândurile altora, să le neglijez pe ale mele, să intru în horă cu ele, să mă învârt, să dansez în ritmul nepăsării. Sunt multe cupluri tinere, mulți copii și cărucioare. Părinți grijulii și odrasle îngrijite. Multe sub patru ani. Sunt copii frumoși, neștiutori (îi invidiez!) și dependenți. Zâmbesc fără să vreau. Inocența lor este cuceritoare. Urc un pod mic peste lac, mulți se opresc și fac nelipsitele poze. Mă conformez și eu, de ce n-aș face-o? Amintirile se adună și vindecă răni. Când e cazul. O femeie de o etnie incertă își etalează podoaba capilară, scuturând-o ostentativ și mă îndepărtez rapid: știu eu de ce. La capul podului, după ce cobor scările, văd un tânăr care poartă un ponei. Privesc mulțimea ca să văd dacă și oamenii din ea observă același lucru. Dar nu. Lumea râde și face poze cu căluțul. Nu se coboară nimeni la înălțimea lui. Mă simt iar stingheră, am deseori senzația că văd sau percep unele lucruri altfel decât ceilalți. Poneiul acela… nu este fericit. Își mișcă botul insistent, într-un frecuș continuu, scoate mereu limba, nu pentru că ar mesteca ceva, e clar că zăbala îl deranjează serios, e prea strânsă, sigur incomodă, iar stăpânul un… să zic? Mai bine nu. Mișcă nerăbdător din copita dreaptă din față, frecând-o de pământ. Ce-o fi, oare, în capul lui? Ar putea face ceva? Aș putea eu face ceva? Mă înșel, oare?
Sunt multe tarabe de-a lungul drumului. Cu produse colorate, comestibile sau nu. N-am nevoie de nimic, dar tot sunt ispitită să mă apropii, să privesc, să pun mâna, să compar. Îmi plac culorile vii, asortate, dacă se poate. Să intru în rândul celorlalți, să mă confund cu ei este reconfortant. Știu, la un moment dat voi conștientiza că devenim toți ca unul și-atunci mă voi retrage, așa fac mereu. Dar acum am ales să mă amestec în mulțime, să-mi pierd urma.
Ajung, în sfârșit, pe plajă. Adulmec cu lăcomie aerul sărat care mă bântuie în fiecare an, când nu simt marea sub tălpi.
Îmi aleg un șezlong cu o umbrelă stabilă, vântul bate cam tare, e bine să fiu prevăzătoare. Rămân cuminte și decentă în costumul de baie, am un abdomen drăguț, privesc în jur pe sub ochelari și constat mulțumită că lumea nu și-a pierdut culorile: înseamnă că încă sunt bine-dispusă.
Continui să observ cu auzul, stau la soare și-mi acopăr ochii cu o pălărie. Am primit recomandarea de la o prietenă – Raluci, te iubesc! – să ascult cearșafurile sau șezlongurile, după caz. Mă conformez. E muzică, țipăt de pescăruși, aud voci. Nu, nu sunt nebună. În apropiere de mine, aud o voce copilăroasă și nervoasă: „Băga-mi-aș”. Nu sunt vreo puritană nedusă-n lume, dar unele expresii îmi repugnă. Ca cea de față. Mă uit să văd ce buze au rostit aceste cuvinte și văd un grup de patru domnișoare (oare știu să folosească cratima în expresia rostită?) cu vârste incerte, destul de mici, fără a se simți ridicol când se împiedică (de aceea și acel „băga-mi-aș” înălțat la rangul de onomatopee tocmai prin folosirea lui frecventă), dar destul de mari ca să roșească atunci când cad pe nisip.
Mă relaxez din nou, lăsând momentul să treacă și ascult muzică. Tare. Pe plajă. M-am îndrăgostit de câteva melodii întâlnite aici, sunt comerciale, dar unele chiar au versuri surprinzătoare, se strecoară pe sub piele și-ți rămân întipărite. Ascult acum un refren care mă înfioară neplăcut „Curvo”. Simt punctele de suspensie atârnând în aer și nu știu de ce, mă simt stingheră ascultându-l, mai ales că soțul meu s-a dus până la… de fapt, ce conteaza unde, eu sunt în rolul principal.
Se termină melodia aceasta și o ascult cuminte pe următoarea. Aud în apropiere o voce de copil „Tati, ce jucărie îmi iei azi?”. Chicotesc amuzată și văd o copilă de vreo patru ani, s-a desprins de mâna mamei și s-a agățat de cea a tatălui. Sunt destul de bronzați și mă gândesc câte jucării trebuie sa-i fi luat tatăl până acum. Hm, ciudat… mama nu e prea bronzată…
Fac un efort și încerc să separ glasul mării de vocile răsărite estival în această perioadă (hopa! am transformat adjectivul „estival” în adverb!). Nu e niciun secret: iubesc marea. Vreau să o simt, să o miros, să o respir, să o calc, să o înghit, să o trăiesc. Dacă sunt cuminte și o iubesc, și ea îmi va face același lucru. Marea… ca majoritatea cuvintelor importante este de genul feminin (da, știu, sunt o misandră insinuantă…). Așa că stau și o iubesc cuminte.
Mă opresc acum. Voi intra în apă, ca și ideile mele. Și nu voi ieși prea curând…
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Marea te așteaptă și în extrasezon: cum să te relaxezi pe litoral când nu e vreme de plajă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
