Primele inele de logodnă se pare că au apărut în preistorie, ca parte a ritualului de împerechere. Omul cavernelor își marca, deloc romantic, dominația asupra spiritului femeii petrecându-i în jurul încheieturilor mâinilor, al gleznelor și al taliei niște împletituri din iarbă.
Urmează cuplurile egiptene care ar fi avut obiceiul să schimbe inele făcute de stuf împletit, cercul fiind în credința lor simbolul eternității. Un simbol foarte potrivit pentru dragoste, altfel, dar egiptenii știau atât de multe înainte altor locuitori ai planetei că nu ne miră.
Sărim direct în secolul II î.e.n, când romanii au început tradiția inelelor de logodnă în loc să-i mai ofere miresei bani sau obiecte de valoare. Dar se pare că obiceiul era mai mult despre intrarea în posesiune a femeii decât despre iubire. După Pliniu cel Bătrân, mirele îi dăruia nevestei un inel de aur pe care să-l poarte la nuntă și la evenimente speciale și un unul din fier de purtat acasă. Cu semnificația clară a acordului permanent de a fi proprietatea lui. Cam neplăcut, nu?
Următoarea atestare pe subiect datează din anul 860, când Papa Nicholas I, într-o scrisoare adresată primului conducător al Imperiului Bulgar (da, ați citit bine) îi descria cum bărbații catolici le dăruiesc un inel logodnicelor lor. Diamantele nu vor apărea în scenă decât multe secole mai târziu.
În 1477, arhiducele Maximilian, împăratul Sfântului Imperiu Roman, o cere în căsătorie pe Maria “cea bogată”, ducesă de Burgundia, cu un inel ce purta litera M făcută din diamante. Aceasta este prima utilizare atestată a diamantului cu semnificația logodnei. Dar nu vă imaginați că se si răspândește moda. Nici nu era cum, de altfel. La vremea aceea, diamantele chiar erau puține, veneau din jungla braziliană sau din India, și rămâneau, prin valoarea lor ridicată, un privilegiu al familiilor regale și un semn distinctiv al bogaților. Restul lumii se logodea cu inele făcute din materiale comune.
În Europa secolele XVI – XVII sunt la modă inelele “posey” cu inscripții curtenitoare schimbate între îndrăgostiți. Peste Ocean, acestea vor fi respinse de puritanii din Noua Anglie și fetelor le sunt oferite… degetare. Pe care se pare că le tăiau la capăt și tot ca inele le purtau. Cam așa au stat lucrurile până la descoperirea primului diamant pe malul râului Orange din Africa de Sud. Era anul 1867. Un an mai târziu, Cecil Rhodes fondează DeBeers. Compania care va domina mineritul și comerțul cu diamante și va deveni în timp cel mai performant model de comerț modern din lume: în timp ce de-a lungul a aproape 100 de ani de după Marea Criză (1929- 1933) prețurile altor materii prime – aur, argint, cupru, cauciuc sau grâne – au fluctuat, prețul diamantelor a crescut continuu. Cum a fost posibil? Iată!
Valoarea diamantelor – o invenție
Ideea că diamantele sunt rare și valoroase și, prin urmare, un semn esențial al mult stimatei bunăstări a fost o strategie recentă în istoria comerțului cu diamante. De la 1-2 kg pe an, înainte de 1867, la tone după descoperirea zăcămintelor din Africa de Sud, era o diferență uriașă care punea în pericol investițiile bancherilor în minele de diamante. Dacă se distrugea mitul rarității lor, acestea deveneau în cel mai bun caz niște pietre semi-prețioase. Așa încât trebuia creată o entitate suficient de puternică încât să controleze producția și să perpetueze iluzia rarității diamantelor.
Mai mult decât un monopol pentru a stabili prețurile, era necesar un întreg mecanism pentru a converti micile cristale de carbon în simbol al bogăției, puterii sau al dragostei. Iar ca să-și atingă scopul, De Beers trebuia să controleze nu doar oferta, ci și cererea. Femeile și bărbații trebuiau să perceapă diamantele nu ca pietre prețioase cu valoare de piață, ci ca parte inseparabilă a ritualului de curtare și a căsătoriei. Și, pentru a stabiliza piața, De Beers trebuia să adauge diamantelor valoarea sentimentală care să împiedice publicul să le revândă. Trebuia creată iluzia că diamantele sunt pentru totdeauna, în sensul în care n-ar trebui să fie revândute vreodată.
Și în septembrie 1938, Harry Oppenheimer, fiul de numai 29 de ani al fondatorului De Beers, călătorește de la Johannesburg la New York pentru a se întâlni cu președintele celei mai mari agenții de publicitate din SUA. În Europa, prețurile scăzuseră în timpul Marii Crize și erau puține șanse să se restabilească încrederea în diamante.
În Germania, Austria, Italia sau Spania, n-a prins niciodată obiceiul de a dărui un inel cu diamant pentru a marca logodna. În Anglia și Franța, diamantele erau încă percepute ca fiind bijuterii pentru aristocrați și nu pentru mase. În plus, Europa mai era și pe picior de război. Așa încât doar SUA reprezenta în acel moment o piață reală pentru diamante. În anul acela, 1938, trei sferturi din vânzările cartelului erau pentru inele de logodnă în SUA. Numai că grosul vânzărilor era al pietrelor mai mici și de mai proastă calitate decât cele pe care le puteai cumpăra în Europa, iar prețul era de 0,80 de dolari bucata! Oppenheimer și bancherii credeau că o campanie publicitară ar fi putut convinge americanii să cumpere diamante mai scumpe.
Și așa s-a întâmplat: sloganul lansat în 1947 “a diamond is forever” (declarat cel mai bun slogan al secolului XX) a întărit mesajul de implicare în ochii publicului – corolarul era “la fel e și dragostea mea“. Iar în anii ’60, DeBeers lovește din nou cu “eternithy ring” – inelul cu diamante dăruit soției cu ocazia unei aniversări importante. Problema vânzărilor era rezolvată, lumea nu mai putea fără diamante. Iar cea a sumei corecte pentru această investiție a fost rezolvată printr-un ghid destinat bărbaților: în campania originală aceasta era reprezentată de salariul pe o lună. Azi, unii cheltuiesc pentru un inel de logodnă cam trei sferturi de salariu, alții, trei salarii.
Iar alții adevărate averi.
Inelul Asscher Krupp cu care a fost cerută în căsătorie Elizabeth Taylor.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea inelelor de logodnă.
Citiţi şi
Măritată și îndrăgostită. De amândoi!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
