Nu prea dau eu des pe-acasă, dar şi când o fac am grijă să fie în momentele cheie, prin asta înţelegând sărbători, onomastică şi altele asemănătoare. Şi nu ştiu cum se face că tocmai în momentele astea ai mei au chef de pălăvrăgeală. Ai mei, inclusiv toţi ceilalţi oameni care se mai găsesc pe lângă ei.
Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranjează pălăvrăgeala, doar că atunci când subiectul discuţiei e întotdeauna acelaşi, când întrebările sunt întodeauna aceleaşi, când şi feţele alor mei au de fiecare dată aceeaşi expresie pierdută şi nedumerită… e foarte probabil ca pe lângă o creştere substanţială a presiunii mele intracraniene, să se manifeste şi câteva semne ale sindromului ”fugi şi nu te mai întoarce!”.
Masă mare, aproape festivă, cu rude pe care jur că nu le-am văzut nici măcar o dată în viaţa mea. Necunoscuţii ăştia se uită rânjind la mine, iar eu, la paharul meu de vin. Mama îmi face semn să-l las jos şi mă priveşte aşa cum numai ea ştie să o facă, parcă o şi aud ”Ce-nseamnă comportamentul ăsta, mai copile? Ce-or să spună oamenii ăstia?”. Râd în sinea mea pentru că o cunosc atât de bine, smulg sticla de pe masă şi îmi mai torn un pahar. Mama oftează şi îşi dă ochii peste cap, eu ridic din umeri şi zâmbesc victorioasă. Un schimb echitabil, zic eu.
Lângă mine stă doamna Mioara, o verişoară de-a bunică-mii. Am văzut-o de vreo două ori când eram mai mică, dar azi sinceră să fiu, nu am recunoscut-o. Îşi aşază mâna pe creştetul meu şi mă mângâie aproape cu milă, şoptindu-mi la ureche:
Doamna M: Mi-a zis mami că nu ai niciun prieten…
Izbucnesc în râs şi îl stropesc pe nenea Dumitru, care stătea în faţa mea, cu nişte stropi de vin rosé.
Eu: Aaa, ba da. Am câţiva prieteni, dar la Bucureşti. Ştiţi, pe aici, pe-acasă, nu prea a mai rămas nimeni.
Doamna M: Nu, măi mamă, un prieten cu care să vorbeşti şi tu.
Se uita la mine cu subînţeles şi îi văd sclipirea din ochi.
Eu: Păi vorbesc cu toţi, dar ştiţi că e mai greu cu timpul liber acum, îi văd mai rar.
Doamna M e cea care izbucneşte în râs de data asta:
-Iubit, mamă, iubit! De ce n-ai?
Mă schimb la faţă, mă uit îngrozită la ea, şi caut disperată privirea maică-mii. Nu mai e la masă. Rahat! Încerc să schiţez un zâmbet către doamna M, în timp ce fac exerciţii de inspiraţie-expiraţie.
Am citit la un moment dat pe nu ştiu ce blog că cel mai bine ca să te calmezi e să respiri într-o pungă. Dar de unde naiba să iau eu o pungă în următoarele secunde? Privirea îmi cade pe pâinea de pe masă. Nuuu, ar fi prea de tot chiar şi pentru mine! Cum să mă apuc acum să dezambalez biata pâine? Îmi bag minţile-n cap şi continui să respir singurică.
Eu: Nu ştiu, pur şi simplu.
Doamna M: Hai măi, mamă, păi se poate să nu găseşti tu în tot Bucureştiu’ ăla un băiat bun? Nu te place nimeni, nu vrea nimeni să te scoată în oraş?
Sunt pe punctul de a avea o criză de nervi, sau de râs, sau 2 în 1. N-am cum să-i explic eu babei ce şi cum, despre chimie, sincronizare, standarde ridicate, dragoste necondiţionată şi suflete pereche. Aşa că decid să intru în jocul ei.
Eu: N-am găsit, doamna Mioara. Nu mă vrea nimeni!
Doamna M: Of, lasă mamă că poate o să ai şi tu noroc vreodată. O să zic acolo la preot, la biserică, să se roage şi pentru tine.
Eu: Haideţi, doamna Mioara, lăsaţi preotul în pace. Sunt tânărăăă!
Doamna M: Da, mamă, eşti. Dar tu nu vezi ce repede trece timpul? Mâine, poimâine faci 30 de ani… şi e greu apoi. Mămicuţă-ta te avea de câtiva ani când era de-o seamă cu tine. Te-ai gândit cam cum vrei să fie?
Eu: Ce să mă gândesc, măi doamna Mioara?!
Doamna M: Cum să fie baiatul ăsta, măi mamă?
Eu: Haideţi că asta-i bună! Păi de unde să ştiu acum? Când o să-l întâlnesc, îmi dau eu seama.
Doamna M: Nu e, mamă, chiar aşa. Aveai dreptate, eşti prea tinerică. Nu ştii nici tu ce vrei. Eu, la vârsta ta eram lucidă, pusesem ochii pe cumătrul meu, mai aveam nevoie doar de acordul lui tăicuţu’, Dumnezeu să-l ierte! Voi, ăştia tineri de azi, aveţi mintea în altă parte, numai Dumnezeu draguţu’ ştie la ce!
Ptiuuu, piei! Toleranţa mea e pe punctul de a ceda, iar eu odată cu ea. Sau înaintea ei. Noroc că intră mama pe uşă şi îi fac semne disperate să o ia pe nebuna asta de lângă mine. Torn pe gât ce a mai rămas în pahar, mă ridic şi mă răţoiesc la babă:
– De fapt, sunt mai lucidă decât aţi fost dumneavoastră vreodată! De-aia sunt singură!
Guestpost by Bianca Deliu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
