Iubitul meu mă crede, uneori, proastă

Catchy

24 August 2016

E trecut de 01:00. Niciodată nu am înțeles dacă e mai corect să spun dimineața sau noaptea. Întuneric fiind, eu aș spune noaptea.

E trecut de 1:00 noaptea. Plouă mărut. Căldura din casă încă nu s-a dus. Beau vișinată pentru că nu am vin și scriu ca să mă întorc la mine. Nu am mai scris de mult. Nu am mai scris pentru că mă ascund. Înainte să mă deconspir, scriam des, toate câte le simțeam. Acum nu mai e la fel.

A fost o furtunăăă mai devreme, ah, o furtună precum sunt eu pe interior, că am rămas pe balcon, râzând, între fulgere lungi până în pământ și tunete care păreau a despica pepeni uriași. Zarzărul de la balcon se legăna puternic, mie însă îmi părea că dansează, cu brațele în sus, liber. Ploaia bătea cu ură aproape, cum bate vara după prea multă căldură. Aș fi coborât în stradă, așa, în tricou și chiloți, ah, ce îmi doream! Dar nu am făcut-o, evident, pentru că mama ar fi strigat continuu după mine să mă întorc și vecinii de peste drum m-ar fi luat de nebună, și nu, nu îmi pasă de ei, dar totuși nu am făcut-o.

Și m-am gândit la quelchechose-ul meu. Ăla de multe ori invocat. M-am gândit la oameni prizonieri ai propriilor lumi. Că una, măcar pe cea dintre cei patru pereți plătiți cu sânge și rate în franci elvețieni, ne creăm toți, fiecare. Mi s-a părut trist să îți creezi o lume al cărei prizonier să devii, ironic și trist în același timp. Și am realizat că secretul meu, marele secret al meu, tocmai ăsta e: lumea mea, cu pitici și praf de stele este o lume liberă, este o lume luminoasă, tandră, care vrea să creadă în iubiri care nu există (pentru că, să vă spun un secret, nici Moș Crăciun, dar nici iubirea, nu-e-xis-tă).

Stephen Deutch - Repose, 1937

Stephen Deutch – Repose, 1937

Mi-am adus aminte de discuția cu un prieten care, nerăbdător să mai ciupească un pic din praful meu de stele, a venit deunăzi la mine și mi-a povestit cum și cât de fericit era că fiica lui împlinea o vârstă și că el de tot atâția ani este tată, tătic, tati, și că ce fericit era el. L-am ascultat un pic, apoi am încercat să îi spun ce gândesc eu. Din egala mea cu zero experiență de părinte.

Bineînțeles că mi-am încasat celebra replică „nu ai copii, nu înțelegi”. Atunci de ce porţi astfel de discuții cu cineva care nu are copii, prin urmare, nu poate înțelege? Ca să te bat pe umăr? Să îți spun ce? bravo ție? Nu.

Nu. În primul rând, sunt lucruri pe care le poți înțelege observând îndelung, repetat, ani la rândul, în n număr de exemple, cât să dea o anume greutate „studiului”, dacă am vrea să îl numim așa, dar nu vrem pentru că nu este un studiu, este o relalitate care ți se impune și care te brutalizează ori vexează pentru că sau dacă tu „nu ai”. În general, oamenii care au copii cred despre oamenii care nu au copii că sunt niște ființe egoiste cărora le pasă mai mult de propria linie de demortograf decât de un urmaș. Oamenilor care spun „nu înțelegi, nu ai copii” le-aș tăia limba. Unu, pentru că, așa cum am spus, dacă nu înţeleg, de ce discuții chestiunile astea cu mine? Doi, pentru că este complet insensibil să spui lucrul ăsta atâta vreme cât tu nu știi și nici nu ai întrebat vreodată, de fapt, de ce persoana respectivă nu are copii. Poate este un lucru care doare, poate că femeia respectivă are un uter uscat ori bărbatul respectiv este steril, poate au avut niște parteneri de rahat, poate s-au sacrificat altor oameni, poate, poate, poate, atât de multe lucruri, încât nimeni nu ar trebui să spună treaba asta altcuiva fără să merite o palmă zdravănă. Sau poate că le pasă mai mult de dunga dermatografului, la dracu, tot treaba lor este!

Oamenii care au copii vorbesc despre asta oamenilor care nu au copii pentru că dacă ar vorbi între ei ar vedea o tristețe pe care nu o pot nici suporta, nici explica, afirmând ei cu putere că nimic nu este mai presus. Greșit. Nu se pune semnul egal între lucruri diferite. Asta dacă ești întreg la minte.

Foarte multe lucruri sunt importante în viață și trebuie să accepți asta înainte de a face un copil sau, în cel mai fericit caz, înainte de a fi prea târziu, adică după ce te-ai pierdut deja pe tine. Oamenii din jurul meu care au copii sunt, în majoritatea lor, după câte am putut observa, nefericiți. Sunt și foarte obosiţi, adevărat, dar sunt nefericiți și frustrați până la extrem. Pentru că l-au uitat pe omul din ei. Ceea ce va asigura generații viitoare de oameni frustrați care se vor minți că cel mai important lucru este… blah, blah, blah. Gre-șit. Nu există un singur cel mai important lucru. Există lucruri care te fac fericit și altele care nu. Ale tale, nu ale altora. Lucruri care nu se învață, ci pe care, la un moment dat, va trebui să știi să le recunoști și să le faci ale tale. Multiplicarea face parte din moștenirea noastră genetică, este o dorință naturală tratată artificial. Copiii nu sunt lucru cel mai important, ei sunt doar niște creauri minunate purtători de magia pe care părinții lor au abandanat-o pe drum din infinite, acceptabile sau nu, motive. Copiii nu sunt o scuză, nici un motiv. Copiii sunt niște viitori adulți care ar trebui să fie învătați să fie fericiți în primul rând, să fie liberi, niște viitori adulți cărora ar trebui să li se explice că este un joc cu reguli spurcate din care nu trebuie neapărat să ieși învingător, ci tu. TU.

Na de voilà mon quelchechose! Am obosit să fiu categorisită în funcție de ce am sau nu am. Ceea ce fac sau trăiesc eu nu este greu de făcut, este greu de asumat însă. Și da, nu am copii pentru că am avut experiențe nefericite, printre altele. Pentru că atunci când am simțit că am cu cine, acel „cu cine” a vrut să facă din mine ceva ce nu eram. Ori, eu, copiii nu îi „obțin” prin condiții și nici nu îi folosesc împotriva altora ori în favoarea mea. Eu copiii îi respect, respect adulţii care vor fi, le dau dreptul de a fi (ceea ce, iată, tot greșit e, căci nu am niciun drept de a da cuiva dreptul).

În viața de adult, și spun asta convinsă fiind că îmi voi pune întreaga oamenire în cap, am văzut oameni făcând copii cel mai adesea din motive greșite, ca să umple sau să repare ceva, ori că trebuie, e vremea, așa fac toți, că mai bine la tinerețe decât mai târziu, ca să nu aibă copilul părinții bătrâni (o aberație greu de înțeles), ca să aibă părinți până mai încolo (de parcă ar exista vreo garanție), am văzut oameni făcând copii ca să își „asigure” o relație sau făcându-l pe al doilea ca să o repare, sau, chiar mai rău, să îl facă pe al doilea ca să asigure o relație prost asigurată prin primul. Există oameni care se împuiază, la propriu, pentru că nu cunosc profilaxia.

Oricum, oricare dintre motivele de mai sus bate orice scuză dacă nu ai copii „tu nu înțelegi”.

Pe dracu, eu înțeleg, că nu sunt proastă, am ochi, văd și ce văd mă întristează. Copiii nu aduc fericirea. Ci iubirea de copii o aduce, așa cum iubirea, de obicei, face. Iubirea de orice.

Majoritatea oamenilor din jurul meu au convingeri idioate. Da, să îmi sară în cap. Adevărat că, atâta timp cât sunt ale mele (ale lor), sunt cele mai importante, prin urmare valide. De acord cu asta. Sunt bătălii pe care nu le poți câștiga- sau războaie. Sunt bătălii pe care mai bine să nu le câștigi, pentru că, cel mai adesea, dacă ajungi pe tron, te așteaptă otrava, de toate felurile (pe asta am învățat-o de curând din Urzeala tronurilor).

Chiar și iubitul meu, pe care îl consider un om de toată isprava, că d-aia e iubitul meu, are convingeri idioate. Iubitul meu crede, spre exemplu, că aș face un copil ca să îl pun la colț. Iubitul meu nu a înțeles, deși i-am spus, că eu nu voi alege să fac un copil, ci că un copil mă va alege pe mine, dacă mă va alege (s-ar putea să fie totuși cam târzior). Și chiar și așa, da, chiar și așa, eu mi l-aș asuma complet, fără lanțuri și fără pus la colț, singură sau nu. Iubitul meu crede că eu nu înțeleg diferența între a face lucruri pentru copii și a face lucruri pentru nevastă. Sau între a face lucruri pentru copii și a face lucruri pentru mama copiilor, ceea ce nu e totuna. Iubitul meu mă crede, uneori, proastă, și atunci eu mă întreb cum de e iubitul meu? Iubitul meu crede că nu înțeleg lucruri pentru că sunt „femeie”, pentru că femeile nu înțeleg.

Acum ceva vreme am avut o relație cu un tip divorțat, o scurtă, foarte tristă și măruntă relație, cu un tip foarte mărunt și divorțat, care avea un fiu adolescent. Fiul adolescent, care știa că nu aveam nicio legătură cu despărțirea părinților, care avusese loc cu mult înainte de apariția mea, după vreo 20 de triști ani de căsnicie tristă, prelungită din comoditate ori ipocrizie, ori ambele, așa cum se spune, de dragul copiilor, mă ura. Mă ura fiindcă, în sfârșit, avea un vinovat. Mi-a fost milă de el. Pentru că nu știa să iubească decât așa cum văzuse la părinții săi.

Că toți avem nevoie de un vinovat din afară, nu-i așa? Și nu poate fi unul de-al nostru și, în niciun caz, noi. De ce? Pentru că asta ar însemna că, la un moment dat, am greșit. Ori noi suntem învățați că nu e bine să greșim. Și dacă nu e bine să greșim, ceva trebuie să fie greșit și cu o a doua, a treia, a nu ştiu câta şansă, nu?

Și atunci, ce îi mai rămâne unui adult „fără de greșeală” de făcut ca să simtă cumva o împlinire? Un copil. Un copil care va fi învățat să nu greșească, să nu fie, să învingă, cu orice preț, dar, mai ales, cu prețul libertății de a fi.

Și atunci, ce ne mai rămâne? Un pescuit mic, un gadget, un breloc, o amantă. Şi am ajuns şi la amantă, că de când vreau să scriu despre ea – că tot citesc pe Catchy de mi-a ieșit pe ochi, zici că alte subiecte nu există -, ființa asta care există în miliarde de exemplare, toate invizibile, săracele. Pentru că atâta timp cât ne facem că nu există, amanta nu este, nu-i așa? Nu e, mă, una luată, mama ei de viață, doar dacă e Angelina Jolie, și, vreau să zic, de unde atâta noroc?! Ființele astea de mâna a doua, care duc precum milioane de Atlași, pe umeri, lumea familiilor fericite, și care apoi, dacă sunt norocoase, se transformă, la rândul lor, în neveste duse în spinare de alți mici atlași cu țâțișoare frumoase și păsărica încă strâmtă de nefăcut copii, ființe gingașe, cu manicura îngrijită și chiloții împerecheați cu sutienul, care există în orar de birou, de la 9 la 17, exclus weekend-urile și sărbătorile calendaristice, care așteaptă răbdătoare, care cred că ele sunt alea care primesc flori pe când cealaltă spală, calcă și gătește și crește copiii (sic!), care protejează și lasă de la ele până când îl lasă pe el (pentru că ei nu lasă amantele decât dacă ele „aleg” să plece). Nu că nu ar exista amanți de femei măritate, deși partea cealaltă e un pic obscură pentru mine, nicio femeie măritată nefăcându-mi curte până acum.

Și vrem să discutăm de soții? Care sunt alese după criterii clare, elucidate din tată în fiu plus prietenii de la bere, ființe frumoase la corp care să nu se îngrașe prea rău după sarcină și nici să se supere prea rău de nu mai pot fi împăcate, ființe care pun piciorul în prag după primul, dar mai ales după al doilea copil, fiinţe care stau lipte de bărbaţii lor la masă, la nunta prietenilor, unde ei se îmbată ca toți pentru că e aceeași mascaradă cu alți actori și unde mai pui că trebuie să le mai faci și urări „de piatră”, ființele acelea puțin disprețuite, numite „alea” la bere cu prietenii și „iubita” când sunt de față, dar temute, temute din multe motive, temute ascuns, de a căror gură ar vrea să scape soţii, dar nu ar vrea să-şi ia copiii și să plece (și să rămână astfel fără sensul vieții pentru o pereche de țâțișoare), nu ar vrea pentru că fac o ciorbă delicioasă, pentru că e lenea prea mare să o ia de la capăt, pentru că infinite, futile motive…

Văd în jurul meu oameni nefericiți afirmând contrariul, când umerii lor lăsați și privirea lor opacă spre niciunde spun tot. Văd oameni înghesuindu-se în locuri cu alți oameni ca ei, văitându-se apoi de aglomerație. Văd oameni care trăiesc puțin, în weekend, la grătar, uitând de sine de luni până vineri, de parcă miercuri nu e o zi bună să te îmbeți, să faci dragoste sau să te uiți ca boul la lună, văd oameni care mint alți oameni, văd oameni care nu îmi plac.

Iar zarzărul meu dansa mai devreme, cu brațele ridicate, în furtună. Iar eu, mă uitam la el. Doar atât. Mă uitam. Pentru că nu mai știu să dansez.

Guest post by Maria Ilaria Dosei

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeia cu tatuaje trebuie să se întoarcă!

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

M-ai mai iubi dac-ai ști…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
17,899 views

Your tuppence

  1. Sabău Ana Liana / 27 April 2017 20:54

    Excellent! Bravo! Imi place maxim! Mai ales ca in ultima vreme am aproximativ aceleași idei. Superb!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Ramona / 14 September 2016 19:44

    Articolul e puțin greoi de citit, titlul mi se pare total neinspirat și nu reflectă ideile principale din articol. Dar îmi place stilul ironic și chiar autoironic, prin care autoarea transmite chestiuni bolnăvicioase ale societății așa zis moderne. Ca ființă care se destăinuie, mi se pare un om rătăcit între lumi, deși afirmă că lumea ei e liberă și miraculoasă. Se simte tristețea, dar se văd și niște fragmente de realism dur, de parcă autoarea a trăit să experimenteze mii de ani lumină. Și cu toate astea, în sufletul pur, imaculat, acolo unde răul nu pătrunde decât dacă tu îi permiți, tot ce există mai intens e zarzărul ei care dansează cu brațele ridicate în furtună. Emoționant și neașteptat final de articol.

    Thumb up  Thumb down
    Reply
    • Michelle / 20 October 2016 10:33

      Draga cui ai fi, ti-a cerut cineva analiza pe text? Opinia de critic literar? Nu? Atunci ce cauti aici? Textul e superb, trebuie sa fii in ton cu ce e acolo ca sa pricepi.

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  3. Claudia / 27 August 2016 10:05

    Foarte multa amaraciune in spatele unor principii puternice

    Thumb up 3 Thumb down 1
    Reply
  4. emanuela / 24 August 2016 14:44

    Te salut, draga mea conganditoare… Nu esti singura, mai exista oameni care simt si gandesc ca tine… Si iesi si danseaza cu zarzarii pt ca Iubirea exista, draga mea, iti dau eu marturie pentru asta! Chiar tu insati esti o dovada vie! Iesi si danseaza cu zarzarii… O sa apara si Iubitul sa dansati impreuna!…

    Hot debate. What do you think? Thumb up 9 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro