Este Duminică. Este verde, este soare, este cald. Deschizi zidul ca să vezi ce a mai postat poporul. Te plimbi ca într-o piață din Colliure, un orășel pe malul Mediteranei, la sfârșit de săptămână, cu lume pestriță, turiști și localnici, oameni care nu se cunosc, care se înghesuie pe lângă tarabele pline cu bureți de mare, cochilii, mărgele, măsline, cârnați, pandantive, cărți, cârnați, ceramică, fructe, haine, cârnați, tablouri, cărți poștale, cârnați, magneți, câini, cutii muzicale, cuțite de bucătărie, cârnați. Este un flux electric, eletronic, electromagnetic, dracu știe, toți sunt încărcați cu energii de tot felul, se scurg unii pe lângă alții ca hematiile într-un vas de sânge care stă să se înfunde cu cheaguri de fiecare dată când unul din flux se oprește să cântărească, să privească, să cumpere. Like, like, distribuie, like. Francezii spun j’aime – iubesc. Sunt mai viscerali, mai patetici, mai băgăcioși. Francezii au trei stări fundamentale: colere (furie), fatigue (oboseală), amoureux (îndrăgostiți). Dar asta va fi o altă poveste… Facebook –ul se scurge la fel de pestriț, de implacabil, de viu. La ce te gândești? Este Duminică. Ca de obicei pe USS Arizona se ridică drapelul. La radio se aude aceași muzică, oamenii se pregătesc să meargă la plajă. Viața este frumoasă… Tora! Tora! Tora!
La ce mă gândesc ?
Mă gândesc la bolnavii de cancer care așteaptă pe niște liste un vot pentru tratamentul lor. Mă gândesc la liota de proști pe care îi scoate școala românească și care așteaptă să-i voteze cineva pentru un job plătit ca pentru oameni, nu ca pentru maimuțe. Mă gândesc la românii din Europa largă, care trag la pietre de moară, așteptând un vot de bunăvoință din partea comunităților din care fac parte, cu speranța că nu vor fi confundați cu alții…
Mă gândesc la tinerii medici care așteaptă votul repartiției, cu speranța că, totuși, vor putea rămâne în țara a cărei limbă o cunosc și a cărei pâine amară, sau nu, o mănâncă. Mă gândesc la pensionarii care votează cu frenezia unui act sexual, dar pe care doar votul lui Dumnezeu îi mai poate scăpa de iluzii și de viața mizerabilă pe care o duc. Mă gândesc la țăranii care așteaptă încă un vot pentru că acesta valorează cât o sticlă de ulei sau un kil de zahăr.
Mă gândesc la voi toți, cei care ați votat pentru concediul din Tenerife, dar nu știți că mâine este posibil să vă reconsiderați resursele materiale și viitorul, pentru că cineva a votat pentru suprimarea slujbei voastre. Sau să vă treziți că trebuie să deschideți portbagajul la Nădlac și să prezentați viza de la ambasada Franței în cadrul legal al unui Schengen 2, în cazul că vreți să vedeți muzeul Rodin din Paris. Nu știți ce-i aia viză? N-are importanță. Veți afla dacă va să vi se întâmple.
Mă gândesc la votul pe care îl așteaptă fiecare tânar din partea celor din jur – societate sună lemnos – cu speranța că cineva le va cumpăra cartea sau tabloul. Mă gândesc la olimpicii care așteaptă votul universităților americane. Mă gândesc la tinerii jurnaliști care aleg să-și prostitueze votul de cinste și de curaj, pentru o vodcă și o saltimbocca în Herăstrău, lângă golanii cu lănțoaie de aur și securiști reșapați.
Mă gândesc la… Este Duminică. Este soare, este cald, este verde. În orășelul meu din sudul Franței este liniște. Astăzi sunt alegeri pentru parlamentul european. Nu se înghesuie nimeni. Vor câștiga naționaliștii, care vor să scape de africani, arabi, romi, români, bulgari, în general de toate scursorile lumii, cum spun ei. Aici viața merge înainte, cu sau fără naționaliști, cu sau fără alegeri. Eu însă mă duc să votez – mi-au dat dreptul ăsta și cum am votat din ’89 încoace la toate voturile, mincinoase sau nu, am să mă duc să votez și astăzi. L-am votat deja pe primarul actual la municipale. Azi voi vota pentru Europa, pentru că vreau ca românii mei să mai poată circula liberi. Voi vota și pentru România, pentru că vreau să învețe și francezii ăștia că Cioran, Brâncuși și Eugen Ionesco sunt români și că poți să-i ai vecini, fără să-ți fie teamă că-ți fură găinile sau apa din piscină. Am să votez pentru conștiința mea care, vorba lui Cioran, este excedentară, suicidară, insomniacă. Că are vreun rost sau nu, chiar nu contează. Vă spun așa, în treacăt, ca la tarabă.
Azi am deschis facebook ca să văd ce se mai întâmplă cu prietenii mei. Am revăzut piața din Colliure. Pentru moment m-am simțit bine. Apoi am intrat pe zidul meu și m-a plesnit întrebarea asta: LA CE TE GÂNDEȘTI? Mi-am zis că nu ați vrea să știți la ce mă gândesc. Poate să vă postez un cântec, ar fi mai potrivit. Ceva vesel, o prostioară ca cea cu Ilona Mitricey , de săptămâna trecută. Sau Immigrant theme din Godfather 2, că se potrivește cu vremurile. Apoi am văzut tot ce v-am descris mai sus și am crezut de cuviiță să deschid și eu taraba cu gânduri. Că pe tejghea vedeți arici de mare sau cârnați, vă privește. E mare piața… Eu închid facebook-ul și plec la școala din cartier ca să votez. Apoi o voi lua spre Toulouse, ca să beau o cafea în Place du Capitole și să casc gura la lumea aia pestriță.
Este cald, este soare, este verde. Războaiele sunt departe, epidemiile prin locuri exotice, viața este frumoasă, simplă, piața deschisă. Este o Duminică la fel ca oricare alta. La radio este aceași muzică. Pe USS Arizona se ridică ca de obicei drapelul, iar lumea se grăbește să plece la picnic. Arizona? Mă rog, poate să fie și în piața Matache. Iată la ce mă gândesc. Voi?
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
