Lili nu se așteptase la una ca asta: cutremure, convulsii, când cald, când rece, atingeri ciudate, zgomote, lumini, un amalgam de senzații pentru care nu era pregătită. Se simțise prea bine în mediul ei și contactul brutal cu lumea de-afară o făcuse să țipe. Până să se dezmeticească ea bine, era deja înfofolită toată în brațele mamei. Știa că ea e mama. Îi recunoștea glasul și mirosul de transpirație, atingerea pielii și căldura specifică. Chiar dacă era pe jumătate adormită, simțurile nu o înșelau.
Nici ea nu se așteptase la una ca asta. Credea că mai are răgaz vreo 2 luni… să decidă cum va aborda problema cu el. Îi va spune, nu-i va spune și, mai ales, cum? Nu avea chef de scene din partea lui, dar parcă nici tăcerea nu mai era o soluție.
Dacă ar fi fost după ea, ar fi ținut-o pe Lili la nesfârșit înlăuntrul ei, să se zbenguie fericită, la adăpost de griji și responsabilități. Ar fi ținut-o acolo până în ziua în care el ar fi venit la ea și i-ar fi implorat iertarea, înțelegerea, uitarea. Sau mai bine, până în ziua în care Lili ar fi fost suficient de matură încât să decidă singură ce fel de relație vrea să aibă cu tatăl ei.
Mama si copilul, Gustav Klimt
Nici măcar nu mai avea numărul lui în telefon. Îl ștersese din memorie în ziua în care el i-a dat de înțeles că ea nu e ceea ce-și dorește pentru viitor, că diferența de vârstă dintre ei e un impediment peste care el nu poate trece… că, de fapt, sunt multe diferențe peste care el nu poate trece.
Iar în momentul când ea a avut confirmarea sarcinii, pe ei doi nu-i mai despărțeau doar diferențele închipuite de el… îi despărțeau deja oceanul, vreo două continente și câteva anotimpuri.
A știut tot timpul că va fi fetiță, a știut că ea n-ar putea fi mamă de băiat. Iar numele îl știa demult, de pe vremea când ea însăși era o puștoaică de 18 ani și preda limba franceză unor mogâldețe de clasa a 2-a, într-un sătuc de provincie. Atunci a cunoscut-o prima dată pe Lili, o brunetă cu trăsături de chinezoaică și cu bretonul tăiat scurt, deasupra sprâncenelor. Era pe sfârșit de vară și Lili avea fustiță scurtă, cadrilată și genunchii juliți. În pauză, mâncaseră amândouă caramele, sprijinite de zidul școlii și Lili nu contenea să-i spună: Comment t’appelles tiu? Jeo m’appelle Li-li.
Și uite că acum o avea și ea pe Li-li a ei. Lili… care era obosită și nu voia decât să închidă ochișorii.
Oare ce face el acum? Cu cine e? E fericit? Încearcă să recompună cifră cu cifră numărul lui de telefon, dar memoria n-o ajută. Îl are notat pe undeva, pe acasă, e sigură de asta. Și dacă și-a schimbat telefonul? O podidește plânsul, un plâns înecat, fără suspine, fără lacrimi… și simte cum toată disperarea asta îi umple sânii de lapte. O senzație pe care n-a mai trăit-o niciodată și care îi dă o stare de vertij.
O asistentă vine și o ia pe Lili… Investigații de rutină, nu vă îngrijorați!. Trebuie să profite și să se odihnească și ea…Travaliul a fost scurt, dar a lăsat cicatrici. Doar nu vreți să faceți o depresie, nu?, îi mai spune asistenta înainte să iasă. Dar gândul la el nu-i dă pace.
Pur și simplu, nu era pregătită. Nu azi trebuia să se întâmple. Lili ar fi trebuit să se nască într-o zi de primăvară, când liliacul stă să dea în floare și când ea ar fi avut toate vorbele pregătite la ea. De unde? Afară e zloată, și urât, și gri. Nici urmă de liliac. Iar vorbele… nu le găsește pe nicăieri.
Ce bine, totuși, că a venit Lili!
Guest post by Sibelle
Citiţi şi
Citiţi şi
Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite
Când uitarea nu e renunțare, ci risipă de timp
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
