7 iulie 1887: s-a născut pictorul francez de origine bielorusă Marc Chagall, stabilit definitiv în Franţa din 1923 (d. 28 martie 1985)
Marc Chagall este în prezent recunoscut drept unul dintre cele mai mari talente europene ale secolului al XX-lea. În ciuda unei vieţi dificile şi a ororilor la care a fost martor, şi-a păstrat optimismul şi a oferit tablouri cu teme naive, create într-un stil des recunoscut ca fiind copilăresc, dar şi creaţii mai profunde, colaborând şi la crearea unor vitralii sau tapiserii. Însă lumea sa plină de culoare este cea care fascinează la Marc Chagall, unul dintre primii mari artişti modernişti.
„Am ales pictura, căci îmi era la fel de vitală ca aerul. Mi s-a părut o fereastră prin care pot să-mi găsesc scăparea într-o altă lume.”
Cine a fost la Palatul Garnier, sediul Operei din Paris, cu siguranță nu poate uita tavanul pictat de Chagall – pictorul de origine bielorusă care a câștigat proiectul lansat în 1960 de ministrul culturii, nimeni altul decât scriitorul André Malraux. Tavanul a fost terminat în 1964 și a închis gura tuturor criticilor de până atunci, care nu înțelegeau de ce lucrarea a fost încredințată unui pictor modernist (și străin) care nu se potrivea cu stilul neo baroc al creatorului palatului – Charles Garnier.
Dacă Malraux vorbea entuziasmat despre paleta şi lirismul lui Chagall, Picasso afirma că Chagall este unul dintre puţinii artişti care „înţeleg ce înseamnă cu adevărat culoarea”.
Creasta albastră
Plimbarea
Les Amoureux De Vence
Îndrăgostiții
Tabloul „Les Amoureux” care s-a aflat în colecţia aceleiaşi familii timp de 90 de ani, a fost adjudecat în 2017 la New York contra sumei de 28,5 milioane de dolari, un record la casele de licitaţie Sotheby’s. Acest ulei pe pânză, care nu şi-a schimbat proprietarul din 1928, corespunde unei anumite perioade fericite din viaţa pictorului din Vitebsk, reprezentând mărturia dragostei artistului pentru partenera sa Bella Rosenfeld şi pentru oraşul său de adopţie, Paris. Lucrarea a depăşit cu mult estimările iniţiale, între 12 şi 18 milioane de dolari, lupta fiind dată în 10 minute între trei cumpărători. Precedentul record pentru un Chagall a fost atins de “Anniversaire”, un tablou din 1923 vândut în mai 1990 la New York pentru 14,9 milioane de dolari.
Aniversarea
Îndrăgostiții la semilună
Cântarea cântărilor
Există puține evocări mai vii ale modului în care te simți când ești îndrăgostit de cineva decât în picturile extatice pe care i le-a făcut Chagall soției sale.
Marc cu iubirea vieții lui, cea care i-a devenit soție, scriitoarea Bella Chagall, Paris, 1929 ( foto: André Kertész)
Chagall pictând-o pe soția lui, Bella (născută Rosenfeld), în atelierul din Paris, în timp ce fiica lor, Ida, îi privește. În spatele lui este lucrarea Birthday. Photograph: Ullstein Bild via Getty Images
Este absolut adorabilă imaginea acestei familii fericite – copiii care cresc alături de părinți care se iubesc sunt cei mai norocoși pentru că știu ce să caute în viață… 🙂
Marc Chagall a traversat aproape întreg secolul XX ca o prezență constantă și recognoscibilă a artei moderne, lăsând în urmă nu doar opere-monument, ci și una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste din istoria artei.
Născut în 1887 la Vitebsk, într-o comunitate evreiască strict delimitată de lumea rusă, Chagall a crescut într-un univers ritualic, dens simbolic, care avea să-i hrănească imaginația timp de opt decenii. Animalele albastre, îndrăgostiții plutind deasupra orașelor, violinele cu aripi de înger, satele înclinate și figurile suspendate într-o gravitație proprie provin din această memorie afectivă timpurie, în care sacralul și cotidianul coexistau firesc.
Drumul spre artă a fost anevoios: restricțiile impuse evreilor, studiile la Sankt Petersburg obținute prin subterfugii, apoi Parisul, unde ajunge în 1911 și cunoaște un succes fulgerător. Acolo, Chagall transformă autobiografia în mit: pictura devine poezie vizuală, iar dragostea – axul ei central.
În 1909 o întâlnește pe Bella Rosenfeld, femeia care avea să-i marcheze întreaga viață și operă. Inteligență fină, sensibilitate literară, prezență discretă dar decisivă, Bella nu a fost doar soția lui, ci busola lui interioară. Rămași blocați în Rusia după izbucnirea Primului Război Mondial, cei doi se căsătoresc în 1915. Din acest moment, iubirea lor devine imagine recurentă: cupluri care se îmbrățișează în aer, figuri care sfidează greutatea, orașe văzute de sus – o fericire intensă, aproape ireală, pictată cu o tandrețe fără ironie.
Revoluția bolșevică îl aduce temporar în prim-planul vieții culturale ruse, dar conflictele cu avangarda oficială îl determină să plece definitiv. În Occident, Chagall este celebru și sărac în același timp, apoi din nou celebru și prosper. Ilustrează Suflete moarte, Fabulele lui La Fontaine și Biblia – o muncă de decenii – în timp ce universul său pictural se extinde în vitralii, tapiserii, mozaicuri și decoruri de teatru.
Al Doilea Război Mondial îl exilează în Statele Unite. Acolo, în 1944, viața lui se rupe în două: Bella moare subit. Chagall încetează să picteze luni de zile. Înainte, „nu termina niciun tablou fără să o întrebe dacă e de acord.” Ea fusese prezența albă sau neagră care îi traversase pânzele, ghidul său intim.
După război, revine în Franța. Iubirile ulterioare nu mai au forța fondatoare a celei dintâi, dar îi aduc stabilitate. În Vence, într-un atelier marcat de o dezordine fertilă, Chagall continuă să creeze până la adânci bătrâneți. Din acest ultim capitol se naște Les Amoureux de Vence: un cuplu tânăr, fragil, îmbrățișat, ca o reluare blândă a poveștii originare.
Când moare, în 1985, la 97 de ani, Chagall lasă în urmă nu doar o operă omniprezentă – de la plafoanele Operei din Paris la vitraliile ONU – ci și dovada rară că, în artă, dragostea poate fi nu un episod, ci un limbaj. Pentru el, creația adevărată nu venea din intelect, ci din inimă. Iar inima lui a purtat, până la capăt, chipul Bellei.
Citiţi şi
Cina, Răstignirea și Învierea în pictură, de-a lungul secolelor
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
