Probabil există și cupluri monogame. Cu toții am auzit vorbindu-se despre ele, cunoaștem personal câteva perechi care s-au unit în tinerețe (una, de regulă, foarte îndepărtată) și au îmbătrânit ținându-se de mână. Dacă o-ntrebi pe ea cât de fidel i-a fost moșul, îți răspunde arțăgos: “Cine, ăsta?!” și-i aruncă o privire disprețuitoare, de parcă și l-ar și imagina cu pantalonii în vine și cu bagajele fâlfâindu-i în curentul acela de care se sfiesc toate persoanele în vârstă. El, și dacă prin absurd și-ar mai aminti, nu mai are curaj să se dea în vileag și discuția pe tema presupusului adulter antediluvian îngheață precum puțul în sărindar.
Rămâne cum am stabilit: nimeni nu a înșelat pe nimeni, n-ar fi îndrăznit (el), n-ar fi avut timp (ea).
În fapt, monogamia este un reflex, poate un instinct ce ține de anumite specii predispuse permanent la extincție. În cazul vertebratelor care, printr-o scăpare a Creatorului, se gândesc pe sine, își trăiesc prezentul raportându-se la trecut și proiectându-se în viitor, monogamia este o alegere, nu un dat. Oamenii își impun un singur partener, fără să creadă cu adevărat (cel puțin nu pe termen lung) că va fi și singurul. Până la o anumită vârstă experimentează, apoi încearcă să aplice ceea ce au învățat. Nevoia de a-și confirma rezultatele se coroborează cu îndoiala, și ea specific umană. După un timp, constatând că împrejurările sunt într-o continuă schimbare, reiau munca laborioasă de descoperire a adevărului. Și cum nu există un adevăr universal…
Nu poți trăi cu frica asta în sân, că cel aliniat lângă tine la linia de pornire va fura startul. Nu-i tocmai în regulă nici să pornești de la premisca că nu vei reuși să ții pasul.
Nu poate fi vorba nici despre capitulare, nici despre un război permanent, o “luptă”, cum se exprimă foarte mulți: “Am luptat pentru căsnicia mea”, “… să țin familia unită”. Și te mai întrebi de ce îmbătrânesc femeile mai repede decât bărbații, de ce ridurile de expresie le dau, după o anumită vârstă și în lipsa botoxului, aerul acela suferind, îngrijorat, resemnat, pe care pictorii de biserici îl multiplică pe chipurile sfinților.
Până la un punct m-a revoltat și m-a dezgustat infidelitatea în cuplu. Priveam femeile și bărbații prinși în cercul vicios al amantlâcurilor ca pe niște ratați, niște loseri, ori mai rău, ca pe niște patetice fantoșe a ceea ce ar trebui să reprezinte condiția umană. Până când am descoperit că nu sunt chiar atât de mulți cei care trăiesc cu capul în sac și că în majoritatea cazurilor adulterul este un fapt consumat și acceptat. Cuplurile prinse în vârtejul unui menaj à trois, pasager sau bine statornicit, cu regulile lui imuabile și perene, “trec peste” și “merg mai departe”. De fapt, aceasta este căsnicia tradițională. Probabil cu timpul devii mai înțelept, sau mai resemnat. Înveți regulile jocului. Sau înveți să iei partea bună a relației și să îi ignori aspectele mai puțin agreabile.
Amantul(a) oricum pleacă din start cu această acceptare a poziționării pe un loc secund (terț șamd, dacă mai sunt și urmași legitimi în peisaj). Legăturile primejdioase nu se rup mai niciodată (le accepți sau nu, opui rezistență sau te lași prins în ele cu seninătate, cu sentimentul caragialesc al fatalității fatale), se eternizează și rodesc fructe amare.
Dacă nu m-aș fi gândit că va fi pentru totdeauna, nu mi-aș fi oficializat nicio relație. La fel, dacă mi-aș fi păstrat capul pe umeri, bine înfipt între urechi.
Din toată poliloghia și bla-bla-ul, ceea ce merită reținut este: “Până când moartea ne va despărți”. Pe timp de viață nicio legătură nu se rupe cu adevărat, sau, chiar dacă nodul gordian este despicat de tăișul orgoliului, al ideilor preconcepute despre “cum ar trebui să fie și niciodată nu este întocmai”, rămâne să târâm după noi căpătâiele sforii.
Dacă spiritul ludic este cel care ne caracterizează, la un moment dat ni se va părea că ne putem înălța, ca niște zmeie, fluturând în urma noastră puzderie de panglici colorate. De-acolo, de sus, lumea cu toate ambițiile și nimicniciile ei ni s-ar părea încă și mai mică, și mai neimportantă decât este. Lumea relațiilor în care ne consumăm infidelitățile, nestatorniciile, situațiile jenante și exasperante în care țopăim pe un podium de carton, încercând să ocupăm toți deodată treapta cea mai înaltă.
Există legi care interzic poligamia, nu și adulterul. Dacă problema juridică a fost rezolvată, cea de conștiință încă trenează. Societatea condamnă relațiile multiple doar atunci când ele încalcă codul familiei. De fapt, ochii alunecoși și inima zburdalnică sunt înscrise în codul nostru genetic și oricât de morali ne-am autoproclama tot nu ne putem stăpâni pornirile instinctuale. Că le îmbrăcăm în hainele împăratului și le justificăm prin căutarea neobosită și necontenită a sufletului pereche, e cu totul altă socoteală.
Chiar și în țările în care sunt acceptate căsătoriile multiple, bărbatul nu-și poate lua o a doua nevastă fără să aibă consimțământul celei dintâi. Valabil și pentru cei care trăiesc în relații poligame neoficializate de vreun imam: trădare, trădare, dar s-o știe și partenerul de drept. Dacă o acceptă sau nu, ar trebui să fie o alegere personală, pe care nimeni din afara cuplului n-ar avea de ce să o judece sau să o condamne.
Minciuna este un foarte trist înlocuitor al adevărului, dar și singurul descoperit până acum. De asemenea, o alegere personală a fiecăruia dintre noi, luați câte doi, câte trei sau separat.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
