Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mi-era frică să nu te pierd. Frică. Frică.

20 July 2019

Iubito,

Te-ai grăbit atât de tare să pleci, încât mi-au rămas toate cuvintele în gât. N-am putut decât să te urmăresc cum îți înfășurai pe umeri eșarfa pe care ți-o adusesem în dar de la Paris și să simt ca un cuțit răscolind o rană veche parfumul tău îndepărtat. Ai trântit ușa sec și mi-au zornăit în suflet toate remușcările, întrebările, răspunsurile neprimite. Nici n-am apucat să-mi iau la revedere, deși știam că n-o să te (mai) întorci, așa cum făceai de fiecare dată. Am simțit dintr-o dată că e ireversibilă plecarea ta, și de data asta nu te-ai mai uitat înapoi, nici nu te-ai agățat de fiecare secundă rămasă între noi.

Și atunci îți scriu, poate va ajunge la tine scrisoarea asta. Cu siguranță te vei recunoaște și mă vei recunoaște în fiecare frază. Nu-ți mai răpesc din timpul tău, acum știu că trebuie să ai timp pentru tine însăți, pentru că și eu m-am prăbușit după plecarea ta, ca și tine. Ții minte că simțeam la fel orice ni se întâmpla? Mai ții minte cât de disperat eram când nu te găseam la telefon câteva zile, pentru că, spunei tu, trebuie să iei distanță ca să vezi mai bine lucrurile dintre noi? Da, aveai dreptate, numai noi ne putem dori cu atâta ardoare și, în același timp, să nu ne putem suporta apropierea mai mult de câteva ore…

Știi, n-ai înțeles niciodată de ce trecea timp până să te caut data următoare, tu nu pricepeai că numai vocea ta mă umplea până la refuz de fericire, și mă hrăneam cu ea și câte o săptămână… Tu ziceai că n-am timp de tine. Eu simțeam o energie uriașă care îmi dădea puterea de a munci pentru cariera mea. Nu-mi imaginam să nu-ți pun la dispoziție o viață ca-n povești, iar tu credeai că te-am abandonat, eu pierdeam nopțile încercând să scot ceva din creierul ăsta al meu, singurul meu mijloc de supraviețuire.

Tu credeai că te ignor, eu nu știam cum să păstrez mai mult farmecul acela incredibil pe care îl are o noapte de iubire după câteva săptămâni, luni, ani de depărtare. N-ai înțeles că nu voiam să te condamn unei existențe jalnice, între patru pereți zugrăviți cu mâna mea, tu, cea crescută și obișnuită cu confort. Eu mă uitam la tine ca la o comoară, dar până să-ți ofer ceea ce meritai trebuia să-mi tocesc coatele serios, iar tu nu puteai să stai lângă mine în sărăcia aceea detestabilă.

N-ai înțeles că muream de dorul tău, dar trebuia să lupt cu mine, cu angoasa mea, cu frica de timpul care trece, cu nesiguranța, cu oroarea că te simțeam deasupra mea, nu datorită anilor care ne despart, ci puterii tale de a -mi oferi totul, de a ierta, de a te sacrifica, de a fi mereu lângă mine. Mă umilea atâta iubire necondiționată, mă culca la pământ și nu te puteam suporta. Până la lacrimi, însă, aș fi vreu să fim ceea ce am fost în momentele noastre de fericire, când mă țineai în brațe ca pe un copil și eu încercam din răsputeri să-mi ascund disperarea. Nu ai nicio vină că te-a dezgustat, până la urmă, neputința și lașitatea mea, și că n-ai mai putut să lupți (și) tu cu demonii mei.

Știi ceva? Ai avut dreptate. Am fost un ticălos care și-a bătut joc de anii tăi cei mai frumoși, care te-a abandonat după ce te-a asaltat cu toate mijloacele de seducție posibile, am fost ceea ce poate fi mai rău pentru o femeie care a dat totul și a primit în schimb dureri de inimă. Știu, să nu crezi că nu știu cum te-ai perpelit și crede-mă, insomniile tale erau insomniile mele, dar am fost și sunt un neputincios. Un bărbat slab care a dat bir cu fugiții atunci când femeia pe care a avut șanse s-o întâlnească o singură dată în viață i-a căzut la picioare. Dar nu pot să-ți explic cât orgoliu a încăput în mine când te-am văzut îngenuncheată, cerșindu-mi iubire, implorând un răspuns, și cât de bărbat mă simțeam în clipele acelea. Trăiam cu senzația că orice ți-aș face, și dacă te-aș părăsi fără o vorbă, te-ai întoarce la mine. Dar aici îți spun acum că tu n-ai înțeles că un bărbat trebuie să alerge după o femeie, și nu invers. Așa e mintea lui făcută, iar inima, ce să mai zic, e cu o sută de metri în urmă.

Ce nu ai înțeles tu niciodată a fost că aveai de a face cu un bărbat imatur. Se zice că singura dată când o femeie reuşeşte să schimbe bărbatul este atunci când e un bebeluş. N-ai mai avut răbdare să mă maturizez și eu am amânat la nesfârșit datoria asta ingrată. N-ai nicio vină.

Poate că mi-aș dori să nu te mai întorci, ca să nu mai suferi.

Vezi, nici acum nu știu cum e mai bine, pentru că… binele meu nu poate fi și binele tău, cel puțin nu acum. Aș vrea să facem dragoste și să te uiți la mine cum fumez o țigară, să-mi spui că n-ai mai văzut niciodată un bărbat atât de frumos. N-am știut niciodată cum de mă vedeai așa, deși eu mă detestam cu toată ființa mea pentru suferința pe care conștient ți-o provocam. Eram prea laș să-ți fi spus atunci că nu sunt deloc așa cum mă vezi, și că tot ce sunt în ochii tăi reprezintă varianta mea cea mai bună. Mi-era frică să nu te pierd. Vezi de câte ori repet cuvântul frică? Frică. Frică. Frică. Dacă m-aș putea exorciza…

Nu-ți reproșez nimic. Nici nu mai pot îndrepta nimic acum. Sunt gol ca o călimară veche în care s-a uscat cerneala și, între timp, mi-a crescut barbă. E o formă de a-ți spune că nu mă pot apropia (încă) de nicio femeie. Pentru că Femeia care m-a iubit cu adevărat nu mi-a lăsat decât niște amintiri fugare și multă, multă tristețe, pe care o acopăr cu nopțile nedormite de grija viitorului meu. Știi ce e ciudat? Când voi fi matur și mă voi fi realizat profesional, oare la ce îmi va mai servi bunăstarea, dacă lângă mine locul tău va rămâne mereu neocupat? Și dacă te-ai mai întoarce vreodată, cum voi mai avea curajul să te privesc în ochi? Și ce cuvinte aș mai putea să-ți spun, simțind, ca și tine, jarul despărțirii noastre?

Oare a fost mai bine așa? Mai rău? Cine va mai ști vreodată cum ar fi fost să fim împreună, să facem o casă, doi copii blonzi cu ochii albaștri, ca ai tăi, melancolici și adânci ca marea?

Vezi, acum că am vorbit cu tine, fie și în scris, m-am liniștit puțin și mă întorc la proiectele mele. Iubirea nu se află printre ele, poți fi sigură de asta. O să te aștept până când fie te vei întoarce la mine, fie ne vom revedea… undeva… cândva…

Al tău acum mai mult ca niciodată,

Alex

Guest post by Alex Popa

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cât să te mai port în mine?

Cum să (mai) alegem ca să ne fie bine?

Cetatea dorurilor mele

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,388 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro