N-aș fi vrut să fiu puternică

Anca Constantin

23 September 2015

Anca Constantin

De-aș fi avut un strop de suflet în minte, m-aș fi rugat lui Dumnezeu să mă facă mică în toate… N-aș fi cerut niciodată să fiu puternică. Pentru că niciodată nu primești puterea făgăduită pe de-a întregul, ci doar ocazia să fii puternic. Restul e în mâinile tale. Și mâinile mă dor de ceva vreme. Nu m-am priceput în ale smereniei, așa că, de fiecare dată când viața mi-a ras genunchii și am mușcat țărâna, am cerut iar și iar să fiu puternică. Să mai pot ieși încă o dată la liman, s-o pot duce și pe asta. Hai, hai că poți încă un pas, hai, mâine va ieși soarele, va fi mai bine! Mâine întotdeauna va fi mai bine. Mâine, după ce ai să termini ratele la casă, la mașină, la școlile copiilor, la casele copiilor, la orice altceva îți va scoate în cale ispita vieții pe care ai ales-o. Când ai să le termini pe toate s-ar chema că ai terminat și ratele la viață. Și ar cam fi vremea să te ridici să pleci. Desigur nu tu, nici eu. Nu noi. Noi vom fi nemuritori, timpul pentru a repara greșeli, aduce la lumină toate amânările și nărui toate regretele e pentru noi infinit. De aceea îl risipim cu nesaț, zi de zi, convinși că ni se cuvine.

Ați băgat de seamă, în basme niciodată nimic nu rămâne pentru mâine? Singurul timp existent acolo e prezentul. Asta ca să mai pricepem încă într-un fel de ce inima ne trage să tot visăm o viață ca-n povești.

De-aș fi avut un strop de suflet în minte, în locul tuturor zilelor în care am fost tare, în picioare, prima, singura, aș fi cerut să pot plânge în fața oricui. Să mă pot pleca asemenea sălciilor în moliciunea mea, să pot uita ca vântul, să pot primi ca apa. Spălând tot răul, fără urme de nisip între pleoape.

imbratisare ok

Aș fi renunțat fără șovăială la toată mândria că am reușit acolo unde alții nici nu s-au încumetat începe. Pentru o singură liniște de îmbrățișare.

Aș fi lăsat jos toate platoșele lui „pot”. Pentru o singură mângâiere.

Toate poverile lui „trebuie”. Pentru un zâmbet.

Toți spinii luptei, privirile cu care am rănit de durere, cuvintele cu care am mușcat, sângele sărat închegat pe fruntea cu care am doborât ziduri. Pentru o singură înfrângere cu brațele deschise. În care să mă strâng cald, neauzită, limpede în lacrimile celui care s-ar fi sfâșiat, cuprinzându-mă.

Pentru o singură șansă de a fi din nou copilă. Nu fiară. Pentru că făptura răzbătătoare, impecabil oțelită, din oglinda mea e o fiară. Care a învățat să învingă învingându-se pe ea. Prima. Și apoi a luptat să rămână singura.

Dar cumva, nimeni nu s-a priceput tainei îmblânzirii ei. Nimeni n-a întrebat vreodată ceva, pentru că pe oamenii puternici nu-i întreabă niciodată nimeni nimic și, din aceleași motive, toată lumea îi iubește. Fără milă. Și încă și mai mult când pierd. Da, oamenii puternici pierd și ei. Niciodată definitiv. Și ne tot mândrim cu asta în loc să fugim ca dracu’ de tămâie de atâta amar de izbândă.

Nu, nu mă plâng. N-aș schimba nimic. N-aș ști cum. Tu, eu, toți câți suntem, căliți în focurile vieții, ne iubim cicatricile. Le privim a speranță de câte ori nu mai putem duce. Ele sunt dovada că am supraviețuit. Și vom continua s-o facem.

Pe  măsură ce timpul fuge, armura mea de ani, bătălii câștigate, tălpi arse, rugi răspunse, răni închise, cearcăne vindecate și aripi crestate de furtuni, îmi vine tot mai bine. Mi-e caldă și dulce ca un culcuș de sălbăticiune în iarnă. Mi-au rămas a om blând doar mâinile împreunate peste inimă și între ele, cuibărită, copila cu ochi de ambră și bucle năstrușnice care am fost la început. Singura în fața căreia îmi plec ochii.

Singura pentru care aș trece la pas iadul cerând din nou, fără să clipesc, putere nouă.

Putere s-o fac să râdă, să se joace, să se lase mângâiată, ocrotită, iubită. Fără nicio întrebare. Putere să se lase ajutată, să ceară, să primească, să cânte, să iubească. Fără nicio măsură.

Putere să renunțe, să aștepte, să plângă, să greșească, să uite, să bucure. Fără niciun regret.

De fapt… din mine n-aș lăsa-o să păstreze nimic. Doar ruga de a rămâne mică în toate. Seninul din „Facă-se voia Ta!”, în care sălășluiește mântuirea de frica pentru ziua de mâine. Liniștea din a fi iubit. Precum în Cer așa și pe Pământ.

Din care minuni toate, și-ar făuri credința nestrămutată că, doar apărată în brațele celui care o iubește, poate câștiga fără să fie nevoie să ridice vreo armă, toate bătăliile pentru care s-a născut.

Fără să fi fost vreodată nevoie să fie puternică.

Pe Anca o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

M-am schimbat, ați înțeles?

25 de ani nu ne-au fost de ajuns să învățăm să fim fericiți

Eu, când sunt excitat, sunt prost

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,400 views

Your tuppence

  1. Laura / 25 September 2015 23:03

    https://laurasararu.wordpress.com/2015/09/24/ce-vrea-o-fata-de-26-de-ani/
    Ce sa zic, am plans rau cand am citit si mi-am dat seama ca asta am simtit si simt de ceva timp. Si m-ai inspirat sa scriu dupa luni de zile, o sa ma apuc din nou de blog, multumesc. Articolul in sine nu e cine stie ce, dar faptul ca am scris e … fara cuvinte 🙂 simt ca m-am inconjurat de o armura si nu mai las pe nimeni sa se apropie si nu mai stiu sa redevin sensibila, sa iubesc nebuneste, sa ma implic fara sa gandesc… mi-e dor de mine tare

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  2. Claudia / 25 September 2015 18:22

    Daca ai sti de cité ori in viata mea mi-am dorit sa nu fiu puternica…Dar mi-am dorit asta doar dupa ce am fost fiindca atunci cind eram in genunchi imi doream doar sa am putere sa ma ridic !M-am regasit in rindurile tale si mi-am sters chiar si lacrimile citindu-le.Dar nici eu n-as schimba nimic chiar si atunci cind imi ia mai mult timp sa ma ridic fiindca parca rana ma doare prea tare.Sti,o rana noua peste o cicatrice veche se vindeca mai greu.Nici chiar atunci cind obosita fiind imi ia mai mult timp sa ma ridic.Din cind in cind mai las pe cineva sa ma ajute ,sa-mi dea o mina sau un umar sa sa sprijin.Dar stiu ca-I doar temporar ça efortul de à ma ridica tôt eu il fac,iar ranile tôt pe mine ma dor.Si chiar daca doare sa fii puternica ma bucur totusi de fiecare pas inainte ,de fiecare mica victoire.
    Merci pentru rindurile frumoase

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Roxana / 24 September 2015 22:22

    M-am regasit in scrierea ta, m-ai facut sa lacrimez… Oamenii puternici plang cel mai mult si cel mai tare… cand nu-i vede nimeni. De fata cu ceilalti zambesc si sunt puternici.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
    • Anca / 25 September 2015 8:00

      Te srtâng în brațe, Roxana! Hai să schimbăm puterea asta grea pe iubire și grijă… Pentru noi pentru început. Va fi bine! De fapt, vom fi mai buni. 🙂

      Thumb up 5 Thumb down 0
      Reply
  4. mihaela andrescu / 24 September 2015 16:50

    Draga mea, inima si mintea nu functioneaza autonom, ci fac parte din acelasi mecanism de functionare, se interconditioneaza , procesele cognitive si cele afective sunt conexe. Eu mi-am antrenat mintea cu informatii, asta nu este un lucru rau, crede-ma. Imi pare rau ca te-am obosit cu acele “cuvinte mari”, probabil te referi la dimensiunea lor :), la numarul de litere……, Faptul ca iti antrenezi mintea nu iti confisca inima,crede-ma, nu a ramas nici un om informat sarac sufleteste din asta, ci s-a imbogatit daca a metabolizat informatia si l-a ajutat sa evolueze. Imi pare rau ca nu am inteles mesajul tau final, prezenta divinitatii, mea culpa, imi cer scuze. In rest mesajul meu a fost laudativ, am reclamat un anume patetism insa propriu multor scriitori din pacate, pentru ca vinde, oamenilor le place pelteaua. Iti doresc o zi buna si inspiratie…..oricum este unul dintre cele mai bune articole din ultima vreme. Eu ii iubesc stilul Anei Barton,ea imi raspunde cel mai bine asteptarilor “literare” Cu drag, a ta Mihaela

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
    • Anca / 24 September 2015 17:30

      Știu cum spui, Mihaela. Am înțeles ce ai simțit să spui și din primul tău scris, chiar dacă am tras de urechi cuvintele mari. Cred în comunicarea cât mai simplă, care pune în miezul lumii inima. Abia apoi mintea. Pentru că rațiunea poate avea lipsuri, simțirea aproape niciodată. Mai departe… știi, câteodată judecăm prea convinși de ce știm. Suntem un strop prea acriți de belșugul nu tocmai roditor de scrieri care urmăresc viralul (și pe bună dreptate) și am cam șters de pe lista reacțiilor empatia. Din când în când unele strigăte sunt chiar de durere. Nu cer Like, ci ascultare. Fără alte ascunzișuri literare. Îți mulțumesc pentru apreciere, gând și timp! Chiar îți mulțumesc. Numai senin!

      Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
      Reply
  5. mihaela andrescu / 24 September 2015 9:36

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 0 Thumb down 8
    Reply
    • Anca / 24 September 2015 12:32

      Ocupată de cuvinte mari, dragă Mihaela, ți-ai închis inima și deschis doar mintea. Textul e o Rugă, nu o văicăreală. Și așa devine limpede că brațele acelea nu reprezintă nimic masculin. Doar pe Cel care te iubește. Da, poți spune că e o capcană de exprimare și, da, am lăsat-o între cuvinte intenționat. Pentru ca fiecare să putem înțelege ce vrem. Sau cât suntem pregătiți…

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro