Never Look Away

29 November 2020

Slăbiciunea fidelității/Arta sub ideologii 

În societățile totalitariste, arta este întodeauna pusă la răscruce; arta trebuie controlată. Ideologii cer ca arta să fie înălțătoare, arta trebuie să poarte mesajul „corect”, arta trebuie să desființeze ambiguitatea. Despre cum opera unui artist (Gerhard Richter) se referă la actul de a vedea și la ce înseamnă să arăți ni se prezintă în pelicula Never Look Away, realizată de cineastul german Florian Henckel von Donnersmarck.

Câștigător, pe merit, al premiului Oscar, în 2006, pentru The Lives of Others, Florian Henckel von Donnersmarck a readus în atenția publicului falimentul emoțional, dar și al unei ideologii, odată cu povestea despre mizeria intelectuală din Germania de Est, de după cel de-al Doilea Război Mondial. Iată, că la al treilea lungmetraj al său, cineastul construiește o solemnă melodramă, inspirată din viața artistului Gerhard Richter, peliculă intitulată Werk Ohne Autor (Operă fără autor), titlu tradus în engleză Never Look Away. De o considerabilă lungime, narațiunea cinematografică transpune în imagini coincidențe misterioase și tragice din mediul familial al lui Richter. Așadar, acțiunea se derulează în Germania anilor 1930, 40, 50 și 60, urmărind evoluția viitorului artist, pe fondul schimbărilor majore din țara sa. Epică, povestea plasată în Dresda urmărește – timp de patruzeci de ani – evoluția artistului care a fost numit, adesea, «cel mai mare pictor, în viață, din lume».

Tom Schilling îl întrupează pe Kurt, un tânăr artist german care prezintă, în anii ’50- ‘60, o nouă estetică: picturi derivate din instantanee, declarate anonime, imagini foto prelucrate în coalaje. De fapt, acele imagini izvorau din trecutul său personal, din propriile sale amintiri, ilustrând o mătușă frumoasă, dar profund tulburată psihic, cât și pe dominatorul său socru, interpretat în film de sobrul actor Sebastian Koch (cunoscut și din The Lives of Others).

În Never Look Away, există un real impuls de povestire, dar regăsim și comentarii acide în raport cu regimul nazist. Bunăoară, în debutul filmului, Lars Eidinger interpretează un funcționar nazist care prezintă, într-o expoziție de artă, lucrări considerate „artă degenerată”. Martor al acelor prezentări era și micuțul Kurt, însoțit de familia sa extinsă. În 1937, Partidul naziștilor a organizat o expoziție de notorietate, intitulată „Expoziție de artă degenerată”, care a fost deschisă la München, apoi a fost prezentată și prin alte orașe germane. De ani de zile, Hitler milita împotriva artei moderne (artiștii erau considerați „incompetenți, înșelători și nebuni”); așadar această expoziție a fost o extensie a atacului său asupra lumii moderne, asupra valorilor umaniste împărtășite. Cu artiști precum Picasso, Mondrian, Kandinsky, Paul Klee, George Grosz, inclusiv o întreagă secțiune dedicată artiștilor evrei, expoziția a reprezentat o explozie propagandistică împotriva „impurităților” din cultura germană.

Cu scene de la această expoziție se deschide filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck.

Pe ecran, vedem un băiețel pe nume Kurt (Cai Cohrs) alături de  mătușa sa, Elisabeth (Saskia Rosendahl),  într-un grup, ascultând un ghid turistic (Lars Eidinger), batjocorind lucrările unor pictori celebri (în timp ce face semn unui Kandinsky se-ntreabă „Cum ridică asta sufletul?”).

Așa se face că vom asista la sfâșietoarea poveste a frumoasei sale mătuși, o tânără cu veleități artistice, dar căzută pradă tulburărilor. Ca o perdea tragică, istoria lui Elisabeth și a altor fete cu dizabilități, gazate de regimul nazist, ridică semne de întrebare despre regimul care  a dominat Germania acelor timpuri: un portret terifiant al eugeniei naziste și al programului de sterilizare forțată. Deși fragila Elisabeth dispare din film, amintirea ei persistă, precum o fantomă pâlpâind la periferia conștiinței lui Kurt, abia amintită, dar mereu prezentă. Chiar am putea spune  că ea a fost izvorul artei sale. De asemenea, fermecătoarea Elisabeth este cea care  îi va spune lui Kurt „să nu se uite niciodată în altă parte” („never look away”) pentru că „tot ceea ce este adevărat conține frumusețea”.

Interacțiunea băiatului cu arta este întreruptă de un război mondial, dar – și mai important – este afectată de ideologii politice. Mai întâi au fost naziștii, care au respins total modernismul, apoi au continuat comuniștii de după al Doilea Război Mondial, când au impus realismul socialist, ca unic stil permis în Școala de Artă unde a studiat Kurt. Ca și naziștii, comuniștii au fost neiertători prin atacurile lor împotriva expresiei artistice.

Cu o descurajantă durată de 188 de minute, Never Look Away își are timpii săi, nu forțează temele. Bunăoară, ca într-o saga familială pelicula îl urmărește pe Kurt de la Dresda, la Düsseldorf, la Berlin. Pe fondul transformărilor socio-politice, regăsim povestea plină de romatism a studentului care se îndrăgostește de o colegă de la secția de modă. Idila cu Ellie (Paula Beer) nu e lipsită de probe, fiindcă tatăl fetei, viitorul lui socru, este chiar medicul care o trimisese pe mătușa-artistă la gazare. Toate acestea se suprapun cu o profundă conștientizare a prejudiciului provocat de aplicarea de sus în jos a ideologiei vremii. Societatea în care trăia Kurt era cea în care funcționa un singur principiu – acela de a distruge voința și spiritul individual. Desigur, apar interogații:„Cum se poate transforma o țară condusă de naziști într-o utopie comunistă ? Cum pot declama vorbe pompoase despre gloriile socialismului acei oameni care strigaseră «Heil Hitler»?”.

Never Look Away își urmărește eroul, dar prezintă și aspectele criticabile ale dezonorantei și totalitarei Germanii de Est. Personajul profesorului Carl Seeband se uită fără clipire la cei care i-au ajutat pe naziști să-și pună în aplicare politicile ucigașe, apoi „se reinventează” alături de socialiștii «buni» de după război, ba chiar reușește să fugă pentru a evita o posibilă persecuție pentru crimele de război. Însă, ceea ce merită apreciat la această lungă peliculă este faptul că pledează pentru libertatea artistului (există ceva îmbucurător în privirea unui artist descoperind ce vrea să spună și cum vrea să spună, chiar și atunci când este înghesuit de societatea în care trăiește). Vor exista întotdeauna ideologi care vor întreba artistul: „Cum înalță arta ta sufletul?”. Uneori, cel mai bun lucru de făcut este să ignori întrebarea.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: Florian Henckel von Donnersmarck

Scenariul: Florian Henckel von Donnersmarck

Imaginea: Caleb Deschanel

Montajul: Patricia Rommel

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Tom Schilling – Kurt Barnert

Sebastian Koch –  Profesorul Carl Seeband

Paula Beer – Ellie Seeband

Saskia Rosendahl – Elisabeth May

Oliver Masucci – Profesorul  Antonius van Verten

Ina Weisse – Martha Seeband

Durata: 188 min



Citiţi şi

Aurora Cornu – amintiri de patrimoniu

Vaccin pe șestache

Chanel Connects – viitorul culturii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro