Azi-dimineață, îl aşteptam pe unul din colegii de serviciu să treacă să mă ia. Gata de plecare, cu o cană de cafea în mână, mă uitam pe geam.
Un bărbat în vârstă, după toate aparenţele foarte sărac, trăgea un căruţ imens plin cu pet-uri goale. S-a oprit la pubelele din faţa blocului şi tacticos a început să sorteze gunoiul. Îşi alegea sticlele cu grijă, le ştergea, le călca în picioare, apoi le găsea loc în căruţul deja prea plin.
M-a impresionat că, dacă găsea plastic la hârtie sau invers, le punea în pubela potrivită. Nu se grăbea. Deşi era frig, părea că nu-l simte, așa cum avea mănuşile roase și tăiate pe la degete.
Între timp, de el se apropia încet un alt bătrân. Când a ajuns în dreptul lui s-a oprit și au început să discute. Îmi imaginam întrebările legate de preţ, dacă merge treaba, unde le duce, cam cât poate să ducă o dată… Bătrânul nu i-a oferit bani şi nici nu cred că primul i-a cerut. În schimb a scos un pachet de ţigări, i l-a întins omului cu pet-urile şi apoi şi-a aprins și el una. Când a terminat de fumat, l-a ajutat să mai îndese câteva sticle, după care şi-a văzut de drum.
Stăteam nemişcată la geam, ştiind că am surprins ceva important. Am avut ocazia să văd ce însemnă să oferi cuiva demnitate. Să îl tratezi omenește, deşi toate aparenţele şi împărţirea socială îţi spun că celălalt este mai jos decât tine. I-a oferit o ţigară şi o conversaţie. Nu cred că avea nevoie de mai mult.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Ce nu poate face (încă) inteligența artificială – și de ce e o veste bună pentru noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
