Până la urmă, au, cumva, dreptate și femeile

15 April 2015

Andrei 2Există într-una dintre acele pagini care nu seamănă cu nimic întâlnit până atunci în literatură, există, deci, în “Veacul de singurătate” al domnului Marquez, în pliurile unei fraze bogate această observație: un bărbat înțelege, după prima noapte de dragoste, de ce se tem oamenii de moarte. Poate să pară patetică, poate să pară prea sud-americană, poate că și e patetică și prea sud-americană. Mai important e că e adevărată.

Căci, până la urmă, au, cumva, dreptate și femeile. Nu există niciun motiv, dar chiar niciunul, pentru care oamenii ar trebui să se obosească până la urmă cu viața, nimic nu o justifică în afara acestei întâmplări care este iubirea împărtășită. Și care, da, are dreptate și domnul Marquez, îi face pe oameni să se teamă de moarte.

Cum să pierzi așa ceva? Din această alungare din Rai s-au născut lucrări pentru pian, și pentru vioară, și simfonii, și poezii, și tablouri nemaipictate înainte s-au pictat atunci și s-au dus dueluri, în zori, și oameni tineri au murit și sângele lor a udat pământul, în Nord, cum și în Sud, peste tot și dintotdeauna, căci e în natura omului să se îmbete cu vinul acesta. Inima omului poate multe. Iubirea stă în posibilitatea inimii, dar cu adevărat arareori se ajunge la ea.

casablanca

Dar iubirea nu durează decât în filmele de cinema, în romanele comerciale, în amintiri și în excepții. În viață, oamenii devin alții și devenind alții încetează să mai fie jumătăți întregului de altă dată. Pur și simplu, așa se întâmplă și nu e nimic de făcut. Rămâne o nostalgie cu care cei mai mulți nu au ce să facă.

Puțini, foarte puțini, simt încă trecând noaptea pe lângă corpurile de iluminat stradal puterea iubirii de odinioară, încă și mai puțini pășesc în încăperile din trecut ca într-un infern necesar, și cine mai știe să prefacă această nostalgie într-o alinare, dacă nu într-o binecuvântare?

Dar trece – așa se spune: că totul trece. Se spune, dar nu e neapărat întru totul așa. Și e foarte bine că nu e așa, căci altfel, fără iluzia unui trecut care poate că a existat sau poate că nu a existat, dar ar fi putut să existe, nimic n-ar fi viața omului pe pământ. Doar drumuri de colo până colo, câteva facturi și la sfârșit moartea.

Da, nimic n-ar fi viața omului pe pământ fără această repetabilă tristețe.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Eu nu rămân în povestea care mă plictisește, în care nu mai am ce descoperi, în care nu-mi găsesc niciun rol potrivit

Despre dragoste necondiționată sau cum putem fi tâmpiți câteodată

Crucea și răstignirea omului

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. ania / 16 April 2015 0:43

    stii 🙂 traim din amintiri si cuvinte scapate. (astea, unele, sunt lucruri care n-ar trebui spuse – iti spun asta foarte serios 🙂 avem “si” noi dreptate 🙂

    tot in Veacul de singuratate sunt si Petra Cotes (aia, saraca, care hraneste nevasta pana la capat), Fernanda (spune-i ei ca “poate” are dreptate), ba nu, zi-i tinerei Ursula 🙂

    zi-i ceva esential lui Pilar Ternera, lui Remedios.cui ii scrii tu?

    0
    0
    Reply
  2. Gigi de la Scularie / 15 April 2015 22:31

    Este pentru prima data cand iti citesc, asa, mai serios, scriitura. Motivul e relativ simplu, desi inutil de explicat. Vad ca iti place Marquez – un lucru bun la urma urmei, ca nenea Marquez chiar a scris bine. Si mult. Dar in egala masura, imi pare cel putin ciudat sa vad un nene cu barba care isi sterge lacrimile din coltul sufletului, etaland printr-un mic suspin literar o atitudine demna de o virgina a secolului 16. Ceva de genul:
    “Iara eroul, Tanase Bill/Gorila suflet de copil/Avand un monopol ciudat/Cand plange, pare-emotionat!” (sa-i traiasca lui Alexandru Mitru ca a mai scris si d-astea!)

    Da chiar si-asa, macar da dovada de putina adaptabilitate, adica inteligenta. Cum poti sa spui ca trecutul amoros esuat e “un infern necesar” ? Cum vine chestia asta, daca te-a parasit si mata ai suferit la corason mult mult, e musai sa orbecai prin bezna trecutului si pan-ajungi in celebrul pardesiu de scanduri, sa tot tragi din cand in cand cate-un suspin melancolic, cu gandul la noaptea in care dra economist de la 3 (ma rog, fosta de la 3, ca acum sta domnul apometrist Manole, ca ea a plecat intre timp !) ti-a suflat in urechea stanga ? Hai sa fim seriosi, asta-i atitudine de neadaptat.

    Sfat prietenesc: ramai la sport. Desi banuiesc ca ai putea sa exploatezi un pic niscai mimoze indurerate ce vor fi (evident) impresionate de cat de simtitor esti. :)))

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro