„Piua!” se auzea, în copilărie, strigătul ascuțit, dat cu respirația întretăiată, de către unul dintre camarazii de joacă. Și atunci, oricât de prinși am fi fost în vâltoarea amețitoare a jocului, totul încremenea. Cel ce dădea semnalul oprea temporar întreaga agitație iscată de binecunoscuta leapșa. La cerere și fără supărare, o făcea, mai ales, ca să-și tragă sufletul și să poată participa, mai târziu, cu forțe proaspete la diversele competiții, inventate, cu multă pricepere, de cei mici.
Ce regulă simplă și binefăcătoare, unanim acceptată, concepută de copii! Atunci, de ce, oare, odată ajunși adulți, uităm să o folosim?!
Un alt mijloc de refugiu, folosit pe vremea copilăriei mele, era cățăratul în pomi. Niciodată nu am fost mai aproape de Natură, decât atunci când eram mici. Această apropiere o pierdem, din păcate, pe măsură ce ne maturizăm.
Dintre toți pomii din grădina bunicilor, vișinul era cel mai prietenos. Crescuse în așa fel încât să ne dea voie, mie și verișorului meu, îndrumător de nădejde în expediții copilărești, să ne urcăm cu ușurință, cât mai sus și putea să ne găzduiască, ore în șir, pe crengile sale viguroase. Așadar, mi-a devenit prietenul cel mai bun. Mai degrabă era un fel de unchi, pentru că avea deja o vârstă respectabilă, dar, mai ales, pentru că era atât de protector. Știam sigur că, odată cocoțată pe ramura cea mai înaltă, nimic rău nu mi se mai putea întâmpla. Ba încă, primăvara, ce mai priveliște îmi oferea: o expozie de flori albe, mici și parfumate. Iar pe la începutul verii, fiind o gazdă nemaipomenită, mă răsfăța cu fructele-i dulci-acrișoare.
Asta era pe vremea când viața întreagă era la fel de pură și parfumată, întocmai florilor de vișin. Și nici măcar la școală nu învățasem încă despre „starea de spleen”, destul de vag înțeleasă de mine chiar și în perioada liceului. Atunci făceam reale exerciții de imaginație ca să îi pot înțelege pe bieții scriitori care, mânați chiar de propriile angoase și nevroze, creaseră faimoase opere literare.
Și nu văzusem încă metrou european, cu paravane bine fixate pe peron, și ale cărui uși se deschid milimetric, doar atât cât să-ți permită să intri sau să ieși, iar nicidecum să-ți dea posibilitatea să faci vreun gest necugetat. Prima oară am văzut această găselniță, acum câțiva ani, în Paris, și mare mi-a fost mirarea când mi-a fost explicată trista cauză a inventării ei.
Din păcate, din ce în ce mai mulți, se pare că începem să îi înțelegem pe scriitorii simboliști ai secolului trecut. Și ne mai cufundăm, uneori, în trăiri bacoviene. Poate că nu e nimic greșit în asta. Însă totul este să reușim să ne trezim la timp. Probabil că ar trebui să ne luăm, câteodată, „piua”, ca în copilărie. Să oprim, un timp, „jocul”, la cerere și fără supărare, doar ca să ne tragem sufletul și să putem participa, mai târziu, cu forțe proaspete, la diversele competiții, inventate, cu multă pricepere de însăși…Viața.
Guest post by Ramona Dogaru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
