Dacă ceva a fost constant în viaţa mea, atunci acel ceva se numeşte incertitudine. Chiar şi acum, când scriu, este lângă mine… mă opresc din doi în doi şi recapacitez. Oare este bine ce fac? Poate că nu, dar mi-am promis că într-o zi o să-mi aştern memoriile pe o coală de hârtie. Timpul a trecut şi foile pe care scriam odată s-au transformat în calculatoare. Da, dragilor, sunt un mamut care a prins epoca aia glaciară în care ne încălzeam la un reşou cu nichelină făcut din prima cărămidă găsită la colţ de stradă. Pe atunci se purta tocul, penarul, peniţa sau, după posibilităţi, stiloul şi călimara de cerneală. Acum, modernitatea ne-a dat taste – majorităţii fără diacritice, dar asta este o altă poveste. A, era să uit de sugativă şi, evident, de petele mari de cerneală care nu mai ieşeau nici în ruptul capului de pe degete.
În definitiv, nu cred că o să fie greu, am atâtea amintiri de aşternut, încât nu ştiu dacă memoria calculatorului este capabilă să le ducă.
Vorbeam de sugativă şi mi-am adus aminte de prima mea beţie, ce mi-e hârtia şi ce mi-s eu! Am intrat în acel bar cu un prieten întors din State şi, evident, plin de dolari ca… musca de purici. Hai, domnule, să bem un visichi, să vezi şi tu ce înseamnă băutură adevărată! Gata, în seara asta o să servim ceva fin şi deosebit. Eu mă uitam ca mâţa la castane şi nu înţelegeam nimic pentru că, pur şi simplu, aveam 22 de ani şi încă nu băusem nimic până la acea oră. Băusem cu o zi înainte, dar numai aşa, în visele mele, căci, în realitate încă nu pusesem gura pe niciun strop de băutură. E, şi cum vă spuneam, m-am lăsat ispitit, că doar nu o fi foc… şi am luat o dușcă din suta din faţă, apoi încă una şi tot aşa până când paharul s-a golit şi… eu m-am ameţit. Mai vrei, coane, a sunat vocea prietenului meu care, între timp, avuse grijă să-mi povestească cât de înapoiaţi suntem noi, românii, şi cât de deştepţi sunt ei, străinii. Mai vreau, mă, am spus apăsat, crezând că nimeni încă nu sesizase că eram ciupit deja de visichi, mai vreau. Iar poveşti şi încă un păhărel până când, într-un moment de fericire tulbure, mi-am dat seama că am urgent nevoie de o toaletă. M-am ridicat în picioare şi atunci am simţit cum genunchii îmi joacă feste. Am făcut doi paşi şi am avut senzaţia că am păşit într-un carusel care nu contenea cu învârtitul subsemnatului! Cum am ajuns la toaletă nici eu nu știu, important este că după am avut o secundă de luciditate în care… m-am decis să merg acasă. Chiar nu mai conta că-mi las amicul la masă să mă aştepte, era vaccinat şi de acum american, capabil să se descurce şi fără mine.
Am ieşit din bar cu o ţintă clară, mi-am înfipt privirea pe poziţia înainte şi am început să pedalez. După zece metri, am realizat că nu am bicicleta cu mine, aşa că m-am decis să merg drept, într-un pas alert. Cu cât viteza era mai mare, cu atât se vedea mai puţin… incertitudinea mea. Primul kilometru a fost mai greu, restul a venit de la sine.
Mergând eu aşa, ca un mânz amorţit de licoarea sorbită şi concentrându-mă să desluşesc personajele din raza vizuală, văd la orizont un vecin în vârstă. Gândesc rapid şi, pe loc, iau o decizie crucială – mi-am dat seama că dacă nu mă uit la el, nici el nu are cum să mă vadă – zis şi făcut, las privirea în jos… Un alt clişeu, o altă ipostază! Mă lovesc cu privirea de… măria sa, organul lăsat încă de la toaletă la vedere, afară, aşa, să ia şi el o guriţă de aer sau, eventual, să-mi arate drumul, un indicator serios fără de care direcţia mea probabil că nu ar fi funcţionat deloc corect. Acela a fost momentul în care visichiului i s-a gătat efectul – băutura aceea în care crezusem atât de mult şi care mi-a tulburat simţămintele îşi pierduse instantaneu puterea asupra mea. Cred că a fost momentul în care m-am gândit că mai bine aş fi băut pălincă! Au, atunci am înţeles şi că nu sunt invizibil, am ştiut clar că eram chiar foarte vizibil, nu-mi era ruşine de cei şapte centimetri, încă eram la vârsta la care mai aşteptam să mai cresc, ci îmi era ruşine de mine… o mână mi-a plecat spre a-mi masca direcţia şi alta la frunte, spre a-l saluta milităreşte pe vecinul care, între timp, schiţase un zâmbet de mulţumire. Văzuse că nu-i fac concurenţă în cartier…
Bună, vecine, am îngăimat şi, îngrămădind haiducul la loc, am păşit pe lângă drum, pe lângă şanţ şi m-am oprit în faţa uşii care avea să ascundă acel eu rănit până dimineaţă.
…Şi cum spuneam, incertitudinea nu-mi dă pace. Ce spuneţi, să mai ies sau nu din casă?
Guest post by Note Politicoase
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Două cărți ca două oglinzi pentru ce urmează – Sapiens (Harari) și Antifragile (Taleb):
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
