Viața fiecăreia dintre noi se învârte în jurul acelei femei. Indiferent cum o cheamă „în realitate”, în realitatea ta numele ei rămâne destul de simplu. Mama.
Te-a părăsit sau te-a păstrat lângă ea. Te-a crescut sau te-a pierdut. Te-a apropiat sau te-a îndepărtat. Dar te-a născut. Și nu poți schimba asta. Ești o parte din ea. De fapt, ești părticică din părticică. Tu ești o parte din ea, ea este o parte dintr-o altă mamă. Și tot așa. Ce „înlănțuire” divină! Cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată a fost să fiu fiica ei.
Pentru că, așa prăpădită cum sunt uneori, am apropiat-o de Dumnezeu prin simpla mea existență. Sunt sigură că, dacă o femeie se simte vreodată aproape de Dumnezeu, asta se întâmplă atunci când naște. Iar eu i-am oferit ei șansa să îmi dea, la rândul ei, viață. Însă dincolo de viață, mama mi-a mai dat și foarte multă dragoste. Respect. Încredere. Șanse. Idei. Îmbrățișări. Până și privirea o am tot de la ea.
La început, am suferit ca o nebună că a plecat. Apoi, am înțeles că s-a dus tot pentru mine. Zău că-mi vine s-o cert uneori. Îi tot spun să se mai gândească și la ea, dar nu poate. Fiindcă „ea” am devenit „eu”.
M-a preocupat îndelung revanșa. Îmi imaginam că, atunci când mama o fi bătrâna și bolnavă, eu am să o îngrijesc și am s-o răsplătesc astfel pentru tot ce-a făcut. Prostii. N-am luat în calcul că s-ar putea să nici nu îmbătrânească vreodată. Mama a fost o floare pe care n-am văzut-o ofilindu-se. Câteodată, îmi place să mă gândesc că și-a eternizat tinerețea. Îmi spunea mereu că nu prea se imaginează cu riduri.
Cel mai mult mă fascinează formele de comunicare pe care le-a inventat după ce s-a terminat ultima noastră șuetă, acum câțiva ani. Am încetat să mai vorbim seara la telefon. În schimb, m-a învățat să las în noptieră toate gândurile negre și să scot mai bine cartea de rugăciuni. „Așa vei da de mine mereu”, mi-a zis. Nu-i mai scriu nici mesaje. Nu știu cum, dar astăzi nu îmi mai este teamă, ca la paisprezece ani, că mi-ar putea citi jurnalul. Ba chiar am început să îi dedic pagini din el. Nici cafeaua nu o mai bem împreună, iar în ceea ce privește vinul, mărturisesc că închin mereu în cinstea ei. I-am moștenit și bijuteriile, dar și prietenele. În fiecare dintre ele redescopăr ceva din mama… da, e vorba despre acel incredibil de reconfortant „știu că ea mi-ar fi zis la fel”. Mai știu că fiecare succes, fiecare eșec, fiecare lacrimă, fiecare zâmbet este rezultatul unui gând bun de-al ei.
Și știi ce? Mă voi urca în mașină și voi face excursia pe care i-am promis că am să i-o dăruiesc cândva. Și voi merge unde ar fi vrut și ea să meargă. Voi cumpăra hainele pe care le-ar fi „aprobat” și ea. Apoi, îmi voi aminti cum mă avertiza mereu că nu-i bine s-o iau atât de mult în seamă.
Cât despre revanșă, mi-am dat seama ce trebuie să fac. Trebuie să dau mai departe viața pe care am primit-o de la ea.
Și, indiferent ce s-ar întâmpla, trebuie să mă abțin să spun că „mi-am pierdut mama”. Așa ceva nu se poate.
Citiţi şi
„Ce veți spune când vă vor întreba cum ați putut permite genocidul din Gaza?”
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
