Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Rochia asta încă doare

28 September 2019

Azi am purtat o rochie neagră, simplă. Una dintre cele 70 de rochii negre din garderoba mea. Și, când zic 70, nu e deloc o metaforă. Și e cumva sub adevăr. Erau 60 acum patru ani și am încetat să număr. Or fi 80 sau 85… În fine, 70 minimum.

Scriam cândva

Fiecare rochie are impregnată în ea privirile bărbatului iubit, mângâierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluză, fustă, pereche de pantofi, poartă în ele istoria momentelor în care le-am purtat. Degeaba le spăl la mășină. Le-aș putea spală până s-ar deșira și tot degeaba. Ele rămân mitice, prin ceea ce au trăit.

Câteodată, deschid dulapul și mă năpădesc toate senzațiile, toate trăirile. Câteodată, nu pot alege rochia verde sau pe cea roșie sau cea galbenă, pentru că… E ca și când aș duce pe cineva cu mine, ascuns în cusături, în căptușeală, microscopică prezență, dar infinit de pregnantă.

Rochia asta de azi este teribilă. Conține toate fericirile noastre, toate privirile tale… Toate momentele de bine. Cu rochia asta am fost la Ruse și nu numai. O port cu greu, cu durere impregnată în ea, încerc să înțeleg că și eu și rochia încă existăm. De ce? Greu de răspuns.

Singura mea cale de eliberare pare deocamdată Bulgaria. Ca un univers paralel, în care nu mai există nimic.

A plouat. Beau vin pe balcon și au ieșit stelele. Mâine merg la plajă, apoi la masă, apoi cu vaporul. Încerc să nu doară. Rochia asta încă doare, deși îi asortez vânturi diferite, și locuri în care tu nu mai ești. Dar te iubesc infinit. Și rochia asta știe. Iar ea nu cred că are cum să uite.

Istoria sentimentală a garderobei, așa numeam asta înainte de dramă. Acum nu cred că mai știu să nimic. Abia mai știu să pun un picior în fața altuia, și mă consider fericită când o fac.

Guest post by Ana-Gabriela Malcinschi

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro