Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

S-a fâstâcit, dar ce bine că s-a fâstâcit!

20 December 2017

Îmi place viața că știe să fie uneori atât de generoasă, încât imaginația noastră se vede nevoită să se recunoască învinsă.

Eram adolescentă, când l-am văzut prima dată. La televizor. El era vedeta tânără a unui canal de televiziune nou înființat. Probabil că toată suflarea feminină (mai cu seamă adolescentină) făcuse o pasiune pentru el. Îl admiram și eu rezervat și asta pentru că știam că o astfel de pasiune nu ar avea unde să ducă. Și decât o iubire sterilă și prostească, mai bine o admirație reținută și un oftat mai puțin profund, încercam eu să mă păcălesc… Și, mai sănătos, schimbarea canalului.

Anii au trecut – că doar ce altă treabă au? – și vedeta de altădată s-a plafonat, admiratoarele l-au uitat. Nu și eu… deloc curios, nu? Tocmai eu, cea care nu a fost niciodată la vreun show cu public, unde să mă extaziez precum americancele la concertele lui Elvis, tocmai eu, cea care am reușit să țin în frâu o pasiune adolescentină ilară și stupidă, căci ce poate fi mai penibil decât să iubești o imagine bidimensională de pe ecranul îngust al televizorului? Și totuși, cum spuneam, tocmai eu nu l-am uitat, preferând să-l urmăresc detașată, de la distanță, cu un surâs nostalgic, în amintirea unei iubiri care nici n-a fost.

Young couple kissing on snow. Black and white.

Poate de aceea, în dimineața cristalizată de decembrie, când ieșeam grăbită dintr-un magazin din centru, cu ideea fixă de a reuși să termin de cumpărat cadourile până la lăsatul serii, pentru ca apoi să mai am timp și de alte pregătir, am rămas nemișcată, mută și cu ochii larg deschiși a nedumerire, atunci când era cât pe ce să mă ciocnesc nas în nas cu… el! Niciodată până atunci nu îl mai văzusem în realitate, nicidecum de la o distanță atât de mică… Și-n timp ce el își cerea scuze, oarecum îngrijorat de privirile mele fixe, eu aveam timp să-l analizez în detaliu, derulând în cap imaginile pe care le văzusem de-a lungul timpului, astfel încât să-l recunosc acum în bărbatul înalt, subțire și discret ridat, pe tânărul zâmbăreț și ghiduș al unei decade de mult trecute. Am bolborosit într-un târziu ceva – eu am avut senzația că au fost ore, în realitate, doar un minut extrem de generos – și m-am trezit că-n loc de scuze formale – în fond, fusese doar o întâmplare nesemnificativă – îi spuneam cât de mult îl admir, încă de la debutul lui și că mă bucur că, în sfârșit, l-am întâlnit și-n realitate, chiar dacă într-o astfel de împrejurare… A zâmbit fâstâcit – nu știam că și bărbații se pot fâstâci – și lucrurile au cam rămas aici. Și tot aici au rămas și gândurile mele…

Iar când peste o săptămână m-am trezit cu el la serviciu – la bancă, venise să se intereseze de un credit start up – am crezut că visez. Fie destinul se joacă cu mine, acum, de sărbători, fie, dimpotrivă, îmi tot trimite semnale vizibile și de pe lună și eu tot nu pricep! M-a recunoscut imediat, a râs jovial, rememorând cum ne-am cunoscut, iar eu i-am explicat rapid tot ce trebuia să știe despre creditele care îl interesau – rezultă că magazinul în ușa căruia aproape ne-am ciocnit era al lui – și, nu știu cum, am încheiat discuția lăsându-i numărul meu de telefon…

Cum spuneam, viața e tare năstrușnică… aș fi visat eu vreodată că anul acesta, în loc să aștept să treacă sărbătorile, îmbrăcată în pijama și acompaniată de înghețată, uitându-mă la vreun maraton de filme, voi petrece în compania iubirii mele din adolescență?? Îmi imaginam eu atunci, în urmă cu mulți ani, că voi ajunge să-i stau alături acestui bărbat la care de-abia îndrăzneam să mă uit, chiar și numai la televizor?

Nu, nu îmi place să spun că „viața bate filmul”- conform cunoscutei axiome intrate recent în folclorul urban – dar îmi place să cred că viața este mult mai generoasă decât imaginația, exact când te aștepți mai puțin…



Citiţi şi

Era sau nu era ea?!

Mi-e dor de mama…

Tu nu vei divorța niciodată…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,490 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro