Să nu ucizi!

Anca Constantin

10 September 2013

Sigur că tânjeam să scriu despre cu totul altceva dar n-a fost să fie. Asa că încercăm un exerciţiu…

“Se făcea că răsarea soarele. Ca în orice altă zi în care ni se pare normal şi firesc să-l primim fără prea multe merite…şi lângă soare, o altă lumină, nouă, apropiindu-se grăbit. Uimire, panică, neputinţă, curiozitatea învinge şi unii dintre noi chiar încep să se bucure ca de un nou început – o civilizaţie avansată extraterestră vine cu braţele deschise către noi !

Corect ! Din lumina nou aterizata vine însa către noi sec şi metalic doar o Voce. Vocea unei poveşti în care suntem prinşi… a ultimei noastre poveşti.

Suntem răi, ni se spune egal şi limpede, devastăm planeta aceasta miraculos de vie, şi sunt atât de puţine ca ea în Univers, omorâm fără să clipim orice ne stă în cale, din cele mai meschine motive sau doar pentru amuzament…animale şi copii fără apărare, fraţi, părinţi, pornim războaie, judecăm, pedepsim, distrugem, în urma noastră rămâne deşert, cenuşă, lacrimi, frică, Umbră, Întuneric…

Înainte să putem articula ceva, Vocea ne anunţă că vom fi exterminaţi.

Fără durere şi fără drept de apel.

Ne revoltăm. Mic. Pentru că mici suntem… în faţa puterii celor veniţi de departe, nu ne putem măsura cu ei, ştim, aşa că în ultima clipă ne întoarcem unii către alţii cu lacrimi în ochi, căutând îmbrăţişarea aproapelui.

Sperăm acum că Iubirea ne va apăra, că Ei vor vedea că putem fi şi buni, că dintre noi au fost şi încă răsar oameni care trăiesc pentru binele altora, care vindecă, înalţă, ajută, iubesc cu toată fiinta lor… Putem fi şi buni, suntem buni, avem în noi sămânţa asta mică de speranţă, ne vom schimba, putem, trebuie!

“E târziu”, ne citeşte Vocea gândurile. Aţi avut mii de ani… Mii de ani în care aţi primit printre voi sprite înalte, călăuză pentru evoluţie, şi nenumărate, nemeritate şanse la lumina, la deschidere, la înălţare. Aţi ales în locul lor războaie, oameni arşi pe rug pentru credinţa sau mintea lor vie, Holocaust, sclavie, rasism, bani în locul timpului, iubirii, vieţii.

Aţi primit în zadar cele mai preţioase lecţii – “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, “Cine e nevinovat să arunce primul piatra”,“Să nu ucizi !”…

“Să nu ucizi !”, a mai tăiat răspicat Vocea, aerul împietrit. Viaţa e cel mai preţios lucru din toate lumile ştiute şi neştiute… Nu doar viaţa voastră, aşa cum aţi ales voi sa înţelegeţi, ci orice fărâmă de viaţă !

Timpul s-a sfârşit, n-aţi dovedit cu nimic că meritaţi să locuiţi planeta-miracol pe care aţi primit-o ca vatră de viaţă. Există printre voi într-adevăr şi oameni buni, vor pieri şi ei împreună cu voi, ar trebui să înţelegeţi – la fel procedati şi voi când judecaţi. Pentru ei, pentru sufletele lor va fi dincolo o lume mai bună, este întocmai aşa cum credeţi voi – că suferinţa şi durerea înalţă şi purifică, ar trebui să vă bucuraţi pentru asta.

Ultima voastră zi pe Pământ va fi întocmai oglinda acţiunilor voastre din miile de ani de viaţă de până acum. Totul este cinstit, face parte din echilibrul Universului.

Apoi a fost linişte.

Atât de linişte încât iarba a început să se audă crescând… încet, liberă, curată, în senin…”

Printre noi, chiar acum, mulţi au pândit finalul aşteptând să poată spune “Pfff, extratereştrii!! Ce glumă…”. Sunt probabil aceeaşi care au crezut acum ceva vreme că Pământul e plat şi centrul Universului pe deasupra, iar astăzi şi mereu, noi, fiecare în parte, suntem bineînţeles buricul nevăzut al lumii.

Şi dacă tot suntem la tăgăduit lucruri pe care nu le-am văzut încă în plină zi, cu ochii, cum rămâne cu Dumnezeu?

Ne-am luptat vânjos în numele Lui, am omorât cu pietre, judecat, ars, mutilat, urlat după răzbunare, strâmbat legea firii, mereu şi mereu, tot că să rămânem stăpâni peste viaţă necuvântătoarelor sau a celor fără apărare… Am crezut la fiecare pas cu tărie că toate se cuvin… Şi peste toate ni se cuvin încă şi darurile de iubire şi iertare mereu promise, mereu primite chiar dacă ne-preţuite. S-ar chema că acum, văzut ori nevăzut, nu-L mai putem alunga din miezurile noastre.

Ciudat…pentru că azi, dacă ar fi să vin dintr-o altă lume şi aş putea cuprinde în înţelegere întreaga inimă a speciei care suntem, aş gândi…”Creaturi fără nici un Dumnezeu…”



Citiţi şi

Vreau să mor

Must-have de vară

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
865 views

Your tuppence

  1. Ziua armistițiului, ziua macilor | Catchy / 9 November 2013 14:35

    […] un război, nimeni nu mai ştie de ce a izbucnit. Şi pe nimeni nu mai interesează probabil vieţile împrăştiate fără noimă pe câmpuri de luptă: “Toate statele care au intrat în Primul Război Mondial au avut fiecare […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro