Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Și dacă nu moare după șase luni, domnule doctor?

28 June 2016

Carmen TrăistaruO mamă îmi spunea ieri, îndurerată, că fiica ei de 28 de ani refuză să mai lupte sau să încerce terapii complementare, după ce un chirurg i-a spus în faţă că mai are doar 6 luni de trăit. Asta după ce a operat-o de un cancer la colon (culmea, fata era vegetariană de câţiva ani buni) care a făcut metastaze. Nu contest opinia medicală, dar modul în care i s-a spus adevărul, da. Ştiu că pacienţii au dreptul să ştie „adevărul” despre boala lor, iar medicii au obligaţia să îl spună, dar nu în aşa fel încât să-i lase cu certitudinea că nu mai au vreo şansă.

Dragi medici, nu vă mai erijați în Dumnezeu! Lăsați oamenii să trăiască atât cât vor, atât cât pot, atât cât le este scris. Nu mai dați verdicte nimicitoare, nu le mai spuneți în față că mai au de trăit o lună, două, trei. Pentru moarte nu trebuie să te pregătești în niciun fel, nu ai nimic de făcut înainte de momentul final, decât să trăiești simplu, frumos, fiecare zi.

Francine Van Hove

©Francine Van Hove

Uitați-vă la noi, ceilalți, care trăim fără să avem vreo idee despre când o să murim. Vi se pare că tragem mai mult oxigen pe nas sau că luăm o parte din soare acasă? Nu, în niciun caz. Tot așa fac și ei, bolnavii condamnați la moarte. Dar nu le-o spuneți în față crezând că le faceți un bine.

Ce ar putea face un om în fața unei astfel de vești? Cum să se pregătească pentru moarte? Să-și plătească mai repede ratele la bancă, să-și oblige copiii să crească și să se maturizeze doar pentru a-i putea vedea mari, să le asigure viitorul chiar dacă nu a putut s-o facă în toți acești ani care au trecut?

Nu, toate acestea sunt fantezii. Nu știu dacă poți să te gândești la frumos înainte de a afla o astfel de veste… Cum să dilați timpul pentru a face tot ce ți-ai propus și ce să faci mai întâi?

Cu toții vom muri într-o zi, dar până atunci avem șansa la fericire, la a spera că ne vom trezi a doua zi și vom duce până la capăt ce ne-am propus. Evident, toate aceste pot fi vise chiar și pentru noi, pentru că nimeni nu poate ști când va fi finalul. Tocmai de aceea, vă rog, nu le luați celor bolnavi și această ultimă șansă de a spera și visa că poate mai au o zi. Realismul, în acest caz, nu ajută la nimic, demobilizează, te face să abandonezi, să te retragi în lumea ta în care nu mai există nimeni, pentru că tu trebuie să te pregătești de moarte. Cine ar putea accepta cu ușurință un astfel de verdict: mai ai doar 6 luni de trăit? Ce mai poți face în acest timp?

Fiica doamnei a cerut doar să fie lăsată să trăiască așa cum își dorește ultimele luni. Cum să accepți asta ca părinte? În fiecare zi se moare, cu sau fără știrea noastră, și așa o să dispărem și noi într-o zi. Lăsați însă misterul să ne amăgească până când se va transforma în realitate. Știu că mulți dintre domniile voastre se mai înșală și termenele trecute sub ghilotină se transformă pentru unii într-o altă viață. Pentru cei „condamnați la moarte” începe practic astfel o nouă viață, reevaluată, redimensionată, gândită parcă pentru a contrazice orice premoniții și a sfida regulile medicale.

Feriți-vă, așadar, să dați astfel de verdicte pentru a nu avea conștiința încărcată că tocmai ați semnat cuiva sentința la moarte.

Pe Carmen o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fotografia și citatul zilei – „Ce bizari suntem noi, muritorii!”

Să nu iubești vreo femeie deșteaptă…

Nu fi paranoică!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
16,190 views

Your tuppence

  1. De multe ori, ne purtăm cu cei bolnavi ca și cum i-am fi îngropat deja – Life Bites | Catchy / 7 May 2018 11:49

    […] păcate… știu și eu astfel de povești. Cu un doctor, cam cel mai bun în domeniu, de la noi, care i-a luat șansa unei femei de a fi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Mirela / 6 May 2018 16:12

    Din pacate… stiu si eu astfel de povesti. Cu un doctor, cam cel mai bun in domeniu, de la noi, care i-a luat sansa unei femei de a fi operata si tratata in alta tara, unde oricum era colaborator si el, doar pentru a dovedi ca poate si singur. Doar ca… dupa ce a “deschis-o” a vazut lucruri noi, pe care nu le putea observa cu aparatura avuta aici si care il depaseau. Asa ca nu i-a facut nimic, a “inchis-o” si punct. Nici macar nu a trecut sa o vada, sa ii spuna personal… A luat banii pentru operatie, evident, o suma destul de mare si s-a facut nevazut. I-a luat sansa de a mai trai pentru ca cei de la clinica straina i-au spus ca nu mai pot interveni daca alege sa fie operata aici. Apoi operatia a distrus-o fizic, iar psihic a cedat din cauza vinei ca a ales sa nu plece. Si a oamenilor din jurul ei care o oboseau. Asta o stiu de la ea, personal, pentru ca mi-a spus-o.
    Mai stiu si povestea unei prietene careia I s-a spus ca are cancer si ca mai are cateva luni de trait. I-a spus doctora, foarte sec, sa nu mai puna atatea intrebari si sa nu mai caute alte raspunsuri prin spitale, ci sa isi traiasca viata care i-a ramas, ca rezultatul e acelasi. Ce sa va spun? Ca i-a luat orice dorinta de a trai… nu s-a mai dus la munca, nu mai facea nimic, traia ca o leguma asteptand sa moara… Ba chiar a vrut sa se sinucida. Tocmai ce murise mama ei, tot de cancer si stia cat s-a chinuit, asa ca se gandea ca nu vrea sa se chinuie la fel si nici sa ii chinuie pe altii. Pana la urma, la insistentele celor din jur, a mai facut alte analize si s-a dus la alti doctori cu ele. Nu avea nimic, dar absolut nimic… Nici pana astazi nu stie ce s-a intamplat. Ea se gandea ca e posibil ca doctora aia sa fi incurcat analizele sau rezultatele… Cand s-a dus inapoi la ea, aceasta i-a spus la fel de rece si flegmatica, ca nu are cum, ea nu s-a inselat si stie ce a vazut. Si a dat-o afara din cabinet, certand-o ca s-a dus la alti doctori si nu a avut incredere in ea. Daca va vine sa credeti!… Eu cred ca o strangeam de gat si o taram prin tot spitalul. Cred ca nici nu e nevoie sa va mai spun cat de afectata este si acum prietena mea, dupa cativa ani. A ramas cu o sensibilitate aparte legata de orice boala…
    Un unchi al unei prietene, un om fara probleme de sanatate, a cedat intr-o zi si s-a dus sa isi faca analize pentru ca lucra in spital. I-a spus doctorul super direct si sec, ca are o tumora in cap si ca nu e vindecabila, dar poate trai ceva timp cu ea. Dar sa nu astepte minuni. Omul a cazut atunci si nu s-a mai ridicat. In doua saptamani a murit. Apoi doctorul era socat, nu intelegea de ce, pentru ca ar mai fi putut trai…
    Asa ca… da, uneori, modul in care este data o astfel de veste face diferenta. Uneori, oamenii au nevoie de speranta si minuni se intampla. Pozitivitatea, increderea si vointa fac minuni.
    Ce as mai adauga aici este ca oamenii de langa bolnavi, adesea le fac rau acestora. Ii sufoca prin jelituri si plansete, prin negativitate, prin durere. Ii deprima si ii storc de energie. Din pacate, cunosc astfel de cazuri. Cel despre care v-am povestit in prima parte si cel al unui prieten, care a avut acelasi tip de cancer, dar care ar fi trebuit sa isi revina dupa toate operatiile. Dar el nu a mai avut forta sa lupte. Mi-a spus ca il termina deprimarea din jurul lui, slabiciunea apropiatilor… El era un spirit viu, vesel, minunat si avea nevoie sa simta veselie in jurul lui, sa faca haz de necaz. De multe ori, ne purtam cu cei bolnavi ca si cum i-am ingropat, nu le dam speranta. Sau nu le spunem ca totul va fi bine, oricum, nu ii ajutam sa isi traiasca senin viata pe care o mai au. Pe ei, gandul ca lasa in urma gol si durere, ii termina mai rau decat ca nu mai au viata.
    La celalalt capat, sta povestea unui prieten bun, care nu a avut ocazia sa cedeze pentru ca noi, prietenii, nu i-am permis. De fiecare data cand cadea, eram noi acolo sa il ridicam. L-am incurajat, l-am certat, i-am laudat puterea… Am fost acolo nopti si zile, i-am oferit orice avea chef, am vorbit muuuuulte ore, am dormi in pat cuvel, am ras, dar niciodata nu am plans. Chiar daca parintii lui creasera o atmosfera morbida in casa, noi eram acolo zilnic sa il luminam. Am plans acasa la noi, dar niciodata in fata lui. Si s-a ridicat. Chiar daca el este un om negativist, de fel, energia pe care i-am dat-o noi l-a ajutat.
    Deci… conteaza. Conteaza modul in care ii spui unui om ca e bolnav, modul in care il tratezi si il intelegi. Tu, ca om sanatos, trebuie sa intelegi ca durerea mai mare e a lui si ca el va fi in depresie, dar tu trebuie sa fii acolo sa il intelegi.
    Iar in privinta comportamentului unui doctor… as avea sa va povestesc ce diferenta face un cuvant de simpatie sau un pic mai mult timp alocat, modul de abordare sau trimiterea spre consiliere psihologica. Toate astea simtite pe pielea mea. Sa va povestesc si despre doctorul de la polul opus, cel care m-a luat in brate si mi-a spus ca totul va fi bine, dupa o saptamana crunta, petrecuta singura pe un pat de spital, cu mii de ganduri si regrete, cu ani de depresie care ma apasa. Atunci am facut diferenta intre moduri de prezentare a unei situatii si am realizat cum as fi putut fi scutita de atata durere doar cu o alta atitudine din partea doctorei mele. L-am iubit pe doctorul ala atunci, pentru ca nici macar nu era al meu. Doar m-a vazut, am schimbat doua vorbe cand l-a rugat doctorul meu sa treaca sa ma vada si m-a indragit, si-a dat seama ce om afectat sunt si nu l-a costat nimic sa fie cald si bun.
    In ideea asta, pentru cei care spun ca asa sunt ei, medicii si ca e normal sa fie asa, le recomand filmul “Patch Adams”, povestea reala a unui doctor si viziunea lui asupra vietii medicale.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. adina / 25 November 2016 7:32

    Draga Victoria, se vede ca tu nu ai trecut prin asa situatii. E cumplit sa auzi asta de la un doctor in care iti pui toate sperantele. E cumplit sa- ti vezi zilnic mama,tatal, fratii sau chiar copii urland de durere si cerand de la dumnezeu o zi in plus.Boala ucide, si ucide si pe cei apropiati bolnavului. Cerem doar un pic de umanitate,e prea mult?

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply
  4. Ada / 21 October 2016 12:55

    Mama a mai trăit 7 ani peste cele şase luni obţinute cu greu de la medici, a reuşit să mă vadă cu studiile terminate şi la casa mea. Şi e mare lucru…

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  5. Caty / 20 October 2016 12:38

    Victoria, mai bine taceai decat sa te dai mare ca ai tu pe nu stiu cine in Anglia, ca tu stii, ca doctorii din Anglia…. In fata mortii e greu, si pentru ala ce mai are un pic de trait, dar si pentru cei ce Raman… ca nu mai raman la fel. Lasa oamenii sa si spuna durerea, ca nu facu rau la nimeni femeie asta ca spuse si ea aici ce o apasa pe prietena ei.

    Thumb up 4 Thumb down 1
    Reply
  6. Victoria / 5 August 2016 7:41

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 8 Thumb down 22
    Reply
  7. Carmen / 4 August 2016 14:34

    Intradevar verdictele astea ii cam ingroapa si ii demoralizeaza atat pe cei bolnavi cat si pe apartinatorii acestuia. Am trecut prin asta si din pacate sunt multe alte persoane in astfel de situatii. Totusi sa nu ne pierdem speranta si sa traim simplu si frumos..

    Thumb up 2 Thumb down 2
    Reply
  8. Adela / 29 June 2016 10:11

    Așa mi-a spus si mie chirurgul atunci când l-a operat pe tata. “Are cancer de colon cu metastaze la ficat, stadiul IV, deci nu are rost să-l chinuiți cu chimioterapie în cele șase luni cât mai are de trăit “. Noi nu am renunțat, a făcut chimioterapie, cancerul a intrat în remisie si a trăit încă nouă ani! Si nu a murit de cancer! Chirurgii chiar dacă sunt străluciți, nu sunt Dumnezei. Deci e o luptă care trebuie purtată! Multă sănătate!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 33 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro