Ştiu că nu sunt singura în situaţia asta şi poate şi de aceea am dreptul, înainte de a fi pusă la zid, să mă explic. Nimeni dintre prietenii şi cunoscuţii mei (de cei comuni nici nu mai zic) nu mi-a fost alături, nimeni nu a încercat măcar să-mi asculte punctul de vedere. Au ridicat din umeri intrigaţi şi m-au catalogat în feluri prea puţin măgulitoare pentru o femeie. Dar, desigur, asta nu este treaba mea. Cum, de altfel, nici viaţa mea nu e, de fapt, treaba lor.
Şi totuşi confesiunea mea de azi sper să poată veni nu numai în ajutorul meu, ci şi în al celorlalte femei care se află în situaţii similare.
Se spune că o femeie nu pleacă de prea mult bine. Însă aici trebuie nuanţat, căci sună a generalizare ieftină şi, astfel, doar în parte adevărată. În cazul meu, aşa cum este perceput „binele” de societate, pot confirma că l-am avut. Dar… (căci mereu este un „dar” menit să facă diferenţa între alb şi negru) asta nu înseamnă şi că eram fericită.
Soţul meu era un bărbat atent, grijuliu, iubitor. Se comporta ireproşabil cu mine, acasă sau în societate. Era sensibil la nevoile şi dorinţele mele. Evita să mă contrazică. Bine, nu? Mă susţinea în demersurile şi proiectele mele. De exemplu, atunci când am simţit nevoia să fac o schimbare majoră în viaţa profesională, nu s-a luat cu mâinile de cap, cum că nu o să ne descurcăm cu banii dacă renunţ la un job sigur, iar atunci când nu m-am mai simţit bine în pielea mea şi am hotarât că am nevoie de ajutorul specialiştilor pentru injectare cu botox sau pentru mărirea volumului buzelor m-a încurajat, mi-a fost alături şi am admirat împreună rezultatele, ce-i drept, remarcabile. Dar, cum spuneam, nu eram fericită. Cumva, timpul diluase motivele pentru care îl alesesem, iar câţiva ani am continuat să-i fiu alături, fidelă în fapt, dar nu şi în gând.
Iubirea lui mă plictisea, grija lui mă sufoca, refuzul lui de a avea alt punct de vedere decât al meu mă făcea să mă simt singură. Sau, ca un şef cu subalternul său. Şi nu e vorba despre asta. Nu am nevoie de subaltern, de bodyguard sau de susţinător fervent. Am nevoie de un partener, am nevoie să ne aflăm pe picior de egalitate, să tragem cot la cot în direcţia asupra căreia cădem de comun acord. Am nevoie să nu mai „uit” de ce l-am ales pe omul de lângă mine.
Mă întrebaţi dacă îmi pasă de ce simte el? Da, îmi pasă. Şi tocmai de aceea, am preferat să nu-l mai mint. Să nu mai primesc totul, fără să-i dau aproape nimic în schimb. Am preferat să sufere acum pentru a avea şi el (ca şi mine) şansa de a cunoaşte pe altcineva cu care să alcătuiască întregul după care tânjim toţi. O femeie pe care să n-o mai urce pe piedestal sau o femeie căreia să-i placă asta.
Cât despre mine, acum sunt singură. Nu caut niciun bărbat, mă caut doar pe mine. Sunt conştientă că am divorţat de bărbatul ideal. Cu o nuanţă. Bărbatul ideal pentru alt gen de femeie. Pentru mine este doar un capitol frumos şi închis din viaţa mea.
Şi nu, nu am rămas prieteni.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
