Îmi trăiesc viaţa ca majoritatea femeilor. Normal. Fără ghilimele. Nu am copii, am fost căsătorită şi am divorţat după mulţi ani. Dacă mă întrebaţi motivul anilor mulţi de căsnicie sau al divorţului, vă spun de pe acum că ambele sunt întrebări retorice, deoarece motivele se înlănţuie precum zalele unui lănţişor.
În normalitatea firească, aproape banală a existenţei mele, fără excese, (nu fumez, beau ocazional un pahar de vin şi veţi vedea de ce, mai mult de nevoie, decât de plăcere), am un apartament de două camere, cumpărat din banii moşteniţi după ce mi-au decedat prematur părinţii. Nu era o sumă grozavă. Totuşi, m-a ajutat să-mi pun o bază aşa încât, după divorţ, să pot achiziţiona acest pied-a-terre pe care îl iubesc ca şi când ar fi copilul meu şi unde mă simt acasă.
Trăiesc în sudul Franţei. Acolo m-au purtat paşii cândva, unde, într-o scurtă excursie studenţească, mi-am cunoscut ex-ul, care s-a îndrăgostit de mine la prima vedere. Credeam că e francez, limba o stăpâneam, aşa că asta nu a fost un impediment, nu eram o „gâsculiţă” toantă. Mai târziu am aflat că e elveţian, cu mamă franceză şi tată italian. Când ne-am făcut actele la primărie, i-am cunoscusem şi pe foştii socri pentru prima oară. Două comori de oameni, zău, altfel nu le pot spune. Continui să cred că m-au iubit ca pe fiica lor, necondiţionat. Mai rar aşa ceva. De m-ar fi iubit şi ex-ul la fel de mult ca ei… Sunt convinsă şi acum că ei au suferit mai mult decât el sau eu în urma divorţului.
Uneori, foarte rar, îi mai văd. Ne mai întâlnim din întâmplare pe faleză. M-au invitat de multe ori la cafea, în vizită, mă rugau să nu-i evit. Nu i-am evitat. Dar când au descoperit cu ce mă ocupam, şi-au întrerupt invitaţiile. Şi cred că au înţeles de ce am avut decenţa să nu-i vizitez nici înainte.
Sunt o Pole Dancer. O Private Dancer. Pe româneşte, dansez la bară în cluburi de noapte. Fac şi striptease uneori, dacă mi se cere. Pe bani, bineînţeles.
Seamănă suspect de mult cu ceea ce vedeţi în filmele americane, ştiu, dar să mă credeţi pe cuvânt şi aici, în Europa, e cam la fel. Minus scuipatul pe jos şi urletele animalice ale masculilor care fug de acasă să vadă o „bucată bună de cărniţă” á la Hollywood. Aici, la noi, acum şi fumatul e interzis, consumul de alcool limitat, e pur şi simplu un spectacol, mulţi vin cu nevestele sau chiar cu copiii, cu familia, cu bunici… în scaune cu rotile, să le mai curgă balele o dată… Când îi văd, mi se face milă. Dar, în acelaşi timp, realizez cât de importantă este meseria mea.
Nu am văzut încă un show de Chippendales live! Mai există oare? Bărbaţii ăia superbi, cu six-pack …hmmm, ştiţi voi, cărora li se bagă dolari în îngustul centimetru dintre minusculul slip şi mai puţin minuscula comoară ascunsă bine în cache-sex.
Da! E o meserie! La fel ca oricare alta. Şi, la fel ca în oricare alta, dacă nu dovedeşti că eşti bună şi profesionistă, zbori cât ai zice peşte. Mai cu seamă dacă nu mai ai 20 de ani. Concurenţa e mortală, nu cunoaşte clemenţă.
Nu mă prostituez. Nu sunt o escort-girl. M-au chemat, cerut şi am refuzat. Nu am oferit niciodată servicii sexuale plătite. Am fost chemată, de câteva ori, acasă, privat. În case scumpe, de milionari. Unde aveau o bară instalată într-una din camerele din faţă. Acolo dansam. Şi chiar când trebuia să mă concentrez la mişcări, la ritmul muzicii, la contorsiunile trupului meu care trebuie să fie estetice şi să producă plăcere spectatorilor, un gând, undeva în subconştient, mă obseda: Ce caută bara asta în casa unei familii? Cine a instalat-o acolo? Bunicul, bunica? E moştenită odată cu vila, cu palatul? Ce fac copilaşii din a treia generaţie în timpul zilei în jurul barei? Se joacă, râzând? Se învârtesc în jurul ei, aşa cum mă învârteam eu cu colegii mei din şcoală primară în jurul stâlpilor cu linii de telefon?
Am absolvit liceul de coregrafie şi am sperat să îmi construiesc o carieră din asta. Am stat pe scena Operei Române în Lacul Lebedelor, în clasa a XII-a. Trupul, muşchii, nervii şi creierul mi s-au dezvoltat până la a fi o balerină perfectă. Una ca multe altele. Din orele, săptămânile, lunile şi anii petrecuţi pe „poante”, pe vârful degetelor, cu bătăturile de rigoare, cu durerile de rigoare, cu beţele date la fund de rigoare din partea maestrei care nu cunoştea mila sau îndurarea… totul spre binele nostru, al elevelor care tânjeau să participe şi ele la joaca de afară, auzită prin geamurile duble ale studioului de balet. Tânjeam şi eu să mă sărut cu vreun băiat care-mi plăcea, să petrec măcar o seară – că de noapte nu putea fi vorba – la o agapă cu prieteni, cu prietene, dar nu mi-a părut rău, am făcut sacrificii că să devin o balerină consacrată.
…şi am devenit o private dancer.
Nu mă prostituez.
Nu am niciun prieten, nu am un iubit, nicio relaţie la ora actuală. Trăiesc de mult în solitudine. Mă bucur de apartamentul meu şi de viaţa normală pe care o duc. Din cauză că meseria pe care o fac îmi răpeşte multe ore din somnul nopţii, îmi place să dorm până târziu. Când mă trezesc, casc, îmi întind braţele până trosnesc, deschid jaluzelele şi las razele soarelui să îmi pătrundă în odaie.
Da. Duc o viaţă normală. Fără ghilimele.
Guest post by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Un an în Provence” de Peter Mayle — oda vieții care se gustă pe îndelete
A fost o vreme când era invitată peste tot
Sylvie Guillem – steaua baletului francez, a lumii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
