Tamara Buciuceanu conducea autobuzul şi copilul cânta La Marseillaise

wowie zowie

10 February 2016

wowie zowiePână să mă urc în autobuz, dimineaţa a fost liniştită. Un aer cenuşiu şi calm. Cred că toată populaţia era în stare să-l aprecieze după noaptea zbuciumată în cod oranj, cu ploaie şiroind sălbatic şi vânt de 75 km la oră.

Când m-am urcat în autobuz, am remarcat două chestii: unu, izbitoarea asemănare a şoferiţei cu Tamara Buciuceanu; doi, faptul că era într-o teleconferinţă cu, probabil, un dispecer. Şoferiţa avea expresia aceea uşor îndurerată pe care o au oamenii care încearcă să înţeleagă un schimb de vorbe în condiţii vitrege. Atunci am remarcat chestia #3: cântecul copilului. Voce puternică, în concurenţă egală cu vocea bubuitoare a dispecerului. Autobuzul – aglomerat, dar nu full, erau câteva locuri libere presărate ici-colo. M-am strecurat până la un loc pe ultimul rând. Discuţia dintre Tamara Buciuceanu şi dispecer a continuat. Copilul cânta în continuare.

La staţia următoare, trepidaţie şi zumzăială. Stăm pe loc mai bine de 10 minute. Trei cărucioare cu copii stăteau la rând în staţie, dar n-aveau unde să urce pentru că în autobuz erau deja trei cărucioare. Autobuzul pleacă fără cele trei cărucioare din staţie. Tamara, dispecerul şi copilul îi dau înainte. Zumzăiala se înteţeşte. Nu ştiu de ce, toată agitaţia mă făcea să mă gândesc vag la o comedie franţuzească. După un timp, senzaţia a devenit foarte specifică: comedia era On a volé la cuisse de Jupiter, cu Annie Girardot şi Philippe Noiret. De ce, n-aş putea spune.

on_a_volle_cuisse001

Secvenţă din filmul On a volé la cuisse de Jupiter, cu Annie Girardot şi Philippe Noiret

 Ne apropiam de gara centrală şi majoritatea pasagerilor încep să se foiască, pregătindu-se să coboare. Gara centrală e un fel de semi-cap de linie, unde autobuzul stă mai mult înainte să plece mai departe. De fapt, face două opriri: una, să coboare cine are de coborât; a doua, la un peron diferit, să urce cine are de urcat. Se urcă un nou puhoi de lume. Tamara şi dispecerul termină discuţia. Copilul cânta mai departe.

Dacă mergi destul cu autobuzul, ajungi să vezi destule personaje.

Fata, care timp de 5-6 staţii s-a împodobit cu rapiditate şi dexteritate cu un machiaj cu toate cele: fond de ten, fard de obraz, pudra, o elaborată pictare a buzelor şi a ochilor, plus o tonă de rimel şi curbura genelor cu aparatul ăla special.

Bărbatul, care, stând în picioare, a mâncat tacticos dintr-o caserolă cu mâncare asiatică puternic mirositoare, cu mult sos, din care o bună parte s-a prelins pe diverse suprafeţe, haine – ale lui şi ale altora. N-avea nicio treaba. Când te gândeşti că pe mine m-a luat odată un şofer de urechi văzându-mă muşcând dintr-un măr în timp ce urcam în autobuz.

Călugărul tibetan, care s-a aşezat pe locul vis-à-vis de mine şi mi-a zâmbit cu beatitudine tot drumul, un zâmbet neîntrerupt.

Cuplul de americani diafani, cu părul alb-alb şi haine viu colorate, care plecaseră de la ei de-acasă din America „să vadă lumea” la 80 de ani şi care nu se aşteptaseră la o vreme atât de haină cum tocmai simţiseră pe pielea lor în primele zile petrecute în Ţările de Jos. Stăteau ţinându-se de mână, zgribuliţi ca doi pisicuţi cu blăniţa udă, un pic şocaţi, dar şi uşor apologetici à propos de lipsa lor de prevedere. După ce i-am văzut consultând de zor o fiţuică şi pe faţă şi pe dos şi întinzându-şi capetele să încerce să citească ba de pe panoul din autobuz cu derularea staţiilor, ba de pe panourile din staţiile prin care treceam, i-am întrebat unde merg. Nu erau în autobuzul care trebuie.

Persoanele cu animalul de companie: în afară de pulovăraşe şi veste, modele din cele mai variate de coşuleţe, şi cuşculiţe, şi cărucioare. Cel mai cool echipament pe care l-am văzut până acum a fost un cărucior pentru câini de talie mare pentru transport protejat în perioada de vaccinare. Ultra-simandicos, cu prelata transparentă, mânere, bare, şi roţi, şi accesorii într-un mare fel. În landou, patru pui de boxer, băieţi probabil, căci păturica ecosez era pe verde-albastru. Dacă nu-i vedeam pe cei patru, aş fi putut să jur că e vorba de un cărucior pentru gemeni.

Nu vedeam copilul dar, după voce, să fi avut 3-4 ani, nu mai mult. Nu-mi dădeam seama dacă era fată sau băiat. Cânta cât îl/o ţinea gura, fără pauză, legat, susţinut, întruna. Marţial-revoluţionar: undeva între Marseilleza şi Darth Vader song. Cu multe vorbe. Nu ştiu ce zicea el/ea acolo, dar sigur era ceva cu o epopee. Doamne, ce output avea! M-a cuprins o stare de bine.

Citiţi şi

La revedere, iubire!

Profii de iubire



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Când uitarea nu e renunțare, ci risipă de timp

Poate o voi vedea data viitoare…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
407 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro