Am avut la un moment dat o amică. Un fel de fană-prietenă, care era înnebunită după cărțile mele, îmi lua interviuri ori de câte ori prindea o colaborare pe la o nouă revistă, îmi recenza tot ce apărea, era nelipsită de la toate lansările. Într-un anumit punct al vieții ei, s-a cuplat. Tipul, iubitul ei, scriitor, îmi era și el amic. Îmi admira și el cărțile. La un moment dat, tipul, iubitul ei, n-a mai avut inspirație și a început să scrie cărți neinteresante. Cititorii l-au cam abandonat. A făcut tot felul de crize de furie și, într-unul din puseurile de invidie, a hotărât că e mai bine să-i interzică iubitei să mă mai placă sau să-mi mai iubească romanele.
Nu, nu să nu mai petreacă timpul cu mine, nu să rărească întâlnirile cu mine, ci i-a interzis direct „să îi mai placă”. Cum îi poți interzice cuiva să nu-i mai placă ceva ce i-a plăcut? Nu se știe. Ideea e că iubitul ei a simțit că așa-zisa lui iubire îi dă dreptul să-i ceară ei să-și schimbe personalitatea.
Nu e deloc un caz singular, că altfel nici n-aș fi scris despre asta. Mulți oameni le cer jumătăților alese să renunțe nu la obiceiuri, ci la ceva din ce sunt. La hobby-uri, pasiuni, dependențe. Dacă i-ai cere cuiva să renunțe la o manifestare a unei plăceri, ar mai fi de înțeles; mie mi s-ar părea tot deranjant, dar măcar ar mai avea sens. De exemplu, să-i ceri iubitei să nu mai poarte fustă scurtă, în care își expune cu mândrie picioarele – dar să-i ceri direct să nu-i mai placă picioarele ei? Să-i ceri să nu mai danseze provocator în cluburi – dar să-i ceri să nu-i mai placă muzica?!
Problema, mergând mai departe, nu e cererea. Problema este că aceia cărora li se cere să se mutileze uneori o fac cu inima împăcată, în numele iubirii. Poate fiindcă știu că și ei și-ar dori să schimbe persoana iubită.
Și asta, în esența ei, e una dintre cele mai mari prostii din lume. Dacă nu îți place în întregime un om, nu îl lua să-ți stea alături. Caută altul. Poate că acela pe care vrei să-l schimbi tu este jumătatea perfectă a altui om, se îmbină ideal în altă parte. Și mai absurd este că încercăm să schimbăm oameni și, după ce o facem, ne dăm seama că ne plăceau mai mult înainte. Câte reproșuri nu s-au auzit care sunau așa: „Nu mai ești persoana de care m-am îndrăgostit!”. Iar ea, sau el, care făcea reproșul, aproape întotdeauna era cel vinovat pentru schimbarea spre care îl împinsese pe celălalt, în timp.
Și nu înțeleg cum îți mai poți spune că te-ai îndrăgostit, dacă primul tău gând este că vrei să schimbi. Când te îndrăgostești pe bune, iubești, măcar pentru o perioadă, cam tot ce vezi la acel om. Toate așa-zisele lui defecte devin calități. Nu mai există termen de comparație – nu îți spui „vai, dar dacă ar avea simțul umorului ca X, sau dacă ar fi romantic ca Y…”. Pentru că ți se pare perfect și, pentru acel timp cât durează îndrăgostirea, chiar ESTE perfect. Ți se pare că întregul univers se învârte după gesturile lui, după gusturile lui, după stările lui de spirit. E în centrul lumii și tu gravitezi în jurul lui.
Păi, la naiba, nu asta e iubirea?
Pe Cristina o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
