Nu mă pot hotărî cu privire la semnul de punctuație al titlului. Nu atâta timp cât inima îmi bate doar pentru că m-ai învățat tu ce înseamnă să iubesc și să fiu iubit. M-ai obișnuit cu grija pe care mi-o purtai și cu privirile pe care ni le aruncam pe furiș, pline de admirație și atracție. Mă puteam apropia de biroul tău cu o scuză banală pentru ca să fiu suficient de aproape să îți simt parfumul și, uneori, să îți ating părul, mâna sau umărul și pe amândoi să ne cuprindă un fior care ne umplea stomacul de fluturi. Alături de tine am învățat că nu există o vârstă pentru nimic, atâta timp cât sufletul are mereu energie pentru noi începuturi.
Pentru că atunci când am scris „Am iubit și am pierdut?” nu știam ce urmează, am lăsat un mare semn de întrebare și speram din tot sufletul să fie o întrebare retorică. Inima încă nu voia să creadă ceea ce rațiunea îi șoptea de mai multe zile, și anume că nu vei alege să mergi mai departe cu mine – relația ta complicată. E clar că sunt subiectiv și nu voi începe aici cu vreun soi de comparație, dar îmi permit să enumăr câteva din lucrurile pe care acum simt că le-am pierdut. Proverbul „ce am avut și ce am pierdut” mi se pare ca fiind foarte limitat în astfel de situații, pentru că matematica vieții m-a învățat că poți pierde mult mai mult decât ai avut vreodată. Ciudat, nu?
- Am pierdut dreptul de a te admira. Da, poate că sună lipsit de sens pentru cei care nu ne cunosc întreaga poveste, dar tu știi prea bine că mai mult decât să fiu iubit, ador să iubesc. Să TE iubesc! Să te iubesc din priviri furate sau din gesturi mici, să te iubesc prin atingeri tandre sau clipe pline de pasiune, să îți pot scrie pe un bilețel sau să îți șoptesc la ureche cât de mult te iubesc sau te doresc. Ție îți place să primești flori, dar eu ador să ți le ofer. Să petrecem timp împreună, indiferent că avem de făcut lucruri banale prin casă sau ne luăm rămas-bun într-un loc ferit. Toate locurile noastre vor rămâne acum pustii, dar promit eu să le vizitez din când în când, în momentele în care nu mă pot stăpâni din a face ceea ce zice Bitman că fac băieții când nu-i vede nimeni.
- Am pierdut zâmbetul pe care mi-l trezea fiecare lucru mic ce îmi amintea de tine. Fie că sunt obiecte banale pe care mi le-ai dăruit, ce pentru alții înseamnă nimic, iar pentru mine totul, sau îmi privesc în ochi Mica Prințesă. Și de parcă nu era suficient să rămân fără zâmbet, l-am dat la schimb pe un lac de lacrimi, ce apar în cele mai neașteptate momente, când orice om normal s-ar îndoi de deplinătatea facultăților mele mentale. Da, pentru cine citește aceste rânduri fără să fi trecut prin astfel de trăiri e greu, poate imposibil, de înțeles. Dar pentru cei care știu ce înseamnă să ajungi într-un loc sau situație care în urmă cu puțin timp îți umplea inima de bucurie, iar acum îți taie respirația, îți înțeapă inima ca un pumnal (simțit chiar fizic, nu doar mental) și îți încețoșează privirea în așa hal că nu mai vezi în ce parte te duce drumul – să nu spun că plângi ca un prost… E poate cea mai grea trăire și durere dată pe acest pământ.
- Am pierdut visele cu noi. Nu! Nu le-am pierdut de tot, pentru că la mine romantismul vine împletit cu un optimism incurabil, și sper. Da! Sper că, dacă acum ni s-a arătat să oprim numărătoarea timpului petrecut împreună – și mai aveam puțin până sărbătoream din nou, să ni se ofere și ocazia să continuăm. Nu neapărat de unde am rămas, pentru că nu știu sigur ce îmi doresc mai mult!? Să ne continuăm relația de unde am lăsat-o sau să te reîndrăgostesc de mine și să fim din nou nebunii bolnavi de dragoste ce eram odată? În vremea când gândeam puțin, uneori deloc, și simțeam totul! Nu am amintiri mai frumoase cu noi, ca acelea în care nu ne comportam ca adulți trecuți de 30 de ani, ci ca niște adolescenți de liceu, îndrăgostiți parcă pentru prima dată, iubindu-ne în cele mai neobișnuite locuri, simțind cum șiroaie de adrenalină ne curg prin vene, amestecate cu o pasiune nebună.
Nu are tastatura liniuțe suficiente pentru golul pe care îl simt în sufletul meu de când tu ai decis că nu mai există noi și nici nu pot concepe ceea ce tu mi-ai cerut: să nu te aștept. Nu poate fi vorba de așteptare, atâta timp cât nu te-am căutat și nici nu știam că îmi lipsești, iar acum nu pot găsi sens în viața mea dacă nu ești tu în ea. Nu am nevoie de o femeie ca să fiu fericit, ci am nevoie de tine! Femeia Perfectă pentru Sufletul Meu! Toate visele pe care le-am împărtășit în acești ani nu se pot șterge în zile și iată-ne ajunși la punctul în care mă întreb „if tomorrow never comes, will she know how much I loved her? Is the love I gave her in the past gonna be enough to last, if tomorow never comes”?
Întotdeauna aceste versuri mă duceau cu gândul la moarte, dar sincer, în aceste clipe, mi se pare varianta light. 🙂 Să mori o dată e simplu, să mori în fiecare zi câte puțin… e o altă poveste.
Guest post by Paul
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
