Recentele glosări şi glisări pe marginea unei emisiuni de televiziune care este Alfa şi Omega interviului de personalitate din România m-au făcut să (re)pun sub semnul interogaţiei misiunea şi tipicul genului publicistic aflat sub reflector.
Un dans. Nu-l începi de nevoie, dar, chiar dacă se mai nimereşte şi aşa, o faci cu graţie, ştiinţă sau ingenuitate. De cele mai multe ori, îl iniţiezi, hai, poate nu de drag, ci măcar dintr-o stringentă dorinţă de a culege, de a obţine şi de a da mai departe. Când e cu dorinţă şi plăcere, puţin probabil ca stelele să nu se alinieze. Aşa am simţit dintotdeauna că trebuie să fie un interviu. O potrivire de paşi, de secvenţe, de ritmuri interioare, în care nu există A mare şi a mic, ci schimburi de roluri şi de balans. Un interviu poate avea instinctualitatea animalică a unui tango sau rutina alunecoasă a unui vals, surpriza explozivă a unei samba sau vehemenţa unui dans irlandez.
Îmbracă multe forme. Dansul nu se iscă întotdeauna din sau cu admiraţie şi nici nu evoluează lin şi curgător. Un interviu nu este nici o gâdilare reciprocă, în care complimentele şi temenelele ţin loc de liniuţă de dialog. Nici un monolog cu fisuri de aprobare, de „îhâm”-uri. Un interviu evadează din temniţa rutinei şi a întrebării minuţios pregătite de acasă. Mai mult, se sustrage şi agendei personale, pentru că un interlocutor e mai mult decât un unic răspuns vânat. Poate să fie dans, poate să fie încleştare mascată de „un-doi-trei, un-doi-trei, rampampam, rampampam”.
Marius Constantinescu intervievându-l pe Salman Rushdie (foto Andrei Coruț)
Ce nu e?
Şuetă cu public. Existenţa unui ochi terţ, a unei alte urechi, a unui cap străin în care lasă urme nu-ţi dă voie să ataci o conversaţie ca şi când ar fi relevantă doar pentru vorbitori.
Apoteoză. Nici dacă vorbitorul deţine, simultan, Nobel-ul pentru pace, Booker-ul şi Oscar-ul, un interviu nu trebuie să se transforme în osanalele lui X. Premiile, biografia, performanţele vorbesc despre el. La interviu e cazul să vorbească el însuşi.
Soclu pentru statuia mea. Un interviu este despre celălalt şi despre cum reuşesc mai bine să arăt cât mai multe feţe ale lui. Ca să mă arăt pe mine, am la dispoziţie alte rame, de la cele foto, răspândite prin casă, până la momentul în care eu însumi devin ţinta întrebărilor altuia.
Exerciţiu de rutină. Care, să ne înţelegem, este bună, atunci când se confundă cu experienţa, cu stăpânirea de sine, cu savoir-ul de a rezolva, (ca) din poignée, situaţii neprevăzute. Care e de evitat atunci când, oricine ţi-ar sta în faţă şi orice ispravă va fi făcut, se rezumă la aceleaşi întrebări, aceleaşi puncte de fugă, câteva coordonate sumare: copilărie, familie, viaţa din spatele uşilor închise. Un interviu nu este (doar) o anamneză psihologică.
Scenă pentru emoţii hiperbolizate. Se întâmplă şi sunt normale: de la lacrimi la efuziuni şi de la hohote de râs la admonestări mai mult sau mai puţin făţişe. Dar ele nu sunt nici instrument, nici, cu atât mai puţin, scop. Sunt, dacă vreţi, accidente care sporesc autenticul (dă, Doamne, să fie originale!), dar care nu deturnează întreg centrul de interes.
Împrietenire cu martori. Nu ne descoperim pasiuni, adeziuni şi coups de foudre în timpul unui interviu. Get a room!, ar spune-o unii, mai neaoş (sic!). Oricât de bine ne avem cu cel de la capătul celălalt al microfonului, nu ne folosim de prilej ca să arătăm lumii cât de suav, armonios şi bombonos ne înţelegem. O conversaţie din care lipseşte, măcar pe ici, pe colo, elementul polemic sau, măcar, investigativ, e ca o bombă glucidică sleită. Acestea fiind spuse, nu este nici…
Gâlceavă de dragul conflictului. Curios cu proprietate, da. Obraznic, nu. Înfipt şi stăpân pe date, da. Certăreţ că dă bine, nu. Argumentat şi nemulţumit, sigur. Toporan şi asurzitor, exclus. Insistent cu stil, categoric. Intimidant şi vindicativ, inutil. Mitralierea cu argumente funcţionează. Stâlpul infamiei din vorbe şi ton are efect de bumerang.
Proces. Judecată. Locul acestora e la tribunal, iar, la televizor, doar de partea cealaltă a ecranului. Procesul pe care interviul de personalitate îl permite este cel de conştiinţă.
Scenariu prestabilit. Acela nu mai e interviu, ci punere în scenă. Spectacolul ideilor se ridică pe schela spontaneităţii.
Constrângere. Fără libertate a ideilor, a conexiunilor, a gesturilor, fără un strop de instinctualitate, dacă vreţi, interviului îi lipsesc acei muşchi care pun în mişcare aripile. Cu ele te poţi înălţa chiar şi atunci când ţi se impune să rămâi pe scaun.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre respect, responsabilitate și sprijin reciproc dincolo de tastatură și celebritate
Cum să completezi un look minimalist: îmbracă-te frumos fără stres
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
